Nota redactiei: Bookuria isi face permanent noi prieteni. Unii dintre ei se hotarasc sa faca pasul si sa-si asume o aparitie “publica”, in fata dragilor nostri cititori. De astazi este si cazul Mirunei care debuteaza cu un frumos punct de vedere vizavi de o carte despre care noi am mai tot povestit. Dar o face atat de frumos… Va invit, asadar, sa o cunosteti pe Miruna (deja pregatim surprize dragute impreuna) si sa-i cititi povestea :)
[divider type=””]Salutare, pentru prima dată pe Bookuria.info!
Am vorbit zilele trecute cu Bogdan și tare mi-a plăcut ideea să scriu despre ce citesc.
Am în mână ,,Prea multă fericire”, nu știu ce sa fac cu ea! :))
Tu știi? Oare oamenii, așa, în general, au habar ce să facă cu fericirea lor? Pot să se bucure de ea, dacă ar fi stăpânii propriei minți. Însă mintea este o individualitate, așa cum este prezentată în ,,A mind of its own”.
Oamenii ăstia din cartea lui Alice Munro (ce a primit premiul Nobel pe drept merit din punctul meu de vedere) sunt compleți în imperfecțiunea lor, așa cum îi întâlnim în viața de zi cu zi – crime, omoruri, greșeli, depresii , revelații :)) glumesc
Unii oameni, mai privilegiați sau nu, uită că sunt aici, umani, chiar dacă uneori nepământeni, și se confruntă cu această lume, de pe Terra, năzuind, în schimb să acceadă spiritual. Nu ai putea spune că pasajele din carte au mesaje spirituale, însă ochiul meu așa format a putut recunoaște revelații și spontane evoluții prin prisma durerilor și înfrângerilor cotidiene. Uneori, acestea trec neobservate, alte ori, personajele se agață de ele din dorința de a găsi un sens în propria existență.
Lloyd își omoară copiii ca să fugă de propriile temeri. E închis la spitalul de nebuni și nu e judecat pe motiv că e bolnav psihic. Dar ce consideră oamenii nebun? O abatere de la normă? Lloyd, în toată nebunia sa ajunge să ia legătura cu spiritele copiilor care radiază de fericire și iubire. Asta aduce o oarecare boare de fericire peste sufletele foștilor parteneri de învinuire și dușmani prin supunere, având calitatea de părinți.
Ceea ce îmi place la această capodoperă sunt detaliile care nu abundă, dar care au toată puterea de sugestie și transmit niște lucruri atât de sublime. Ele parcă sunt expuse ca să aprindă o minte ca a mea, care caută subtilități și căi de înțelegere a minții umane. De unde știa Alice, asta, că oamenii răcesc în timpul sau după schimbări de conștiință, așa cum a surprins-o pe rusoaica matematiciană Sofia Kovalevski pe când își începea călătoria din Rusia spre capătul mediteranic al Europei și urma să nu-și mai vadă ,,iubitul” pentru următoarele 24 de luni.
De unde știa ea că femeia mai naivă se comportă așa cum dorește bărbatul ei să o vadă, ca tânăra mămica Doree, scuze, prea-tânara și sfios-blajina Doree, ce devine tipa cu fața slabă și osoasă de oboseală, încadrată în coroana de păr țepos decolorat.
Oare oamenii chiar nu știu să-și ascundă propriile trăiri? Câtă ingeniozitate, domnule, și câtă creativitate în transmutarea obsesiilor mentale… sau toată joaca asta a minții nu face altceva decât să ne apere de emoțiile prea-apăsătoare de suflet?
De unde știa că în ,,Dimensiunea copiilor” sunt numai amintiri pline de iubire și nimic din zădărnicia pământească nu penetrează sferele superioare?
Dar cartea nu este despre această poveste. Este despre mai multe. De fapt, nu, este despre viață. Iar ca să înțelegem viața dintr-un unghi mai detașat, Alice ne-a lăsat poveștile ei.
Roy, tipul ce-și iubește pădurea și copacii mai mult decât nevasta și care e salvat datorită intuiției ei care a prins proporții după tratamente fără utilitate și de pe urma cărora își ,,ștergea fruntea și ochii ca și cum ar vrea să dea la o parte o pânză de păianjen…’’
Cât de sublimi suntem, noi, oamenii, prin calitatea de a fi umani! Persoana care a scris această carte a reușit să surprindă viața din poveștile unor oameni exact așa cum e, realistă și fără înflorituri. Parcă le-a expus întocmai, ca un om care trăiește mai multe vieți, separate și totuși legate printr-un fir prea simplu sau prea complicat înnodat.
Îmi pare că mai potrivit ar fi un titlu de ,,Pânza de păianjen”, ca și cartea lui Cella Serghi, atât de bine acorate în realitate sunt poveștile. Sunt mai multe, de-asta te invit să le citești. Dar atunci când vei lua cartea în mână, te rog, nu o privi prin ochii mei, ci primește-o în viața ta cu ochii și mintea ta. Așa, ea îți va fi fidelă cunoașterii.
10 povești. 10 crâmpeie de viață. O carte captivantă: Alince Munro – ,,Prea multă fericire”; Editura Litera
Îmbrățișări cu drag,
Miruna Calbor
