Apropiata aniversare a două sute de ani de la înfrângerea lui Napoleon Bonaparte la Waterloo este celebrată cu volume care o studiază din toate părţile. Cele mai recente sunt abordările din perspectiva modei şi culturii (semnată de Stephen Bates) şi cartea profesorului de Jurnalism Brian Cathcart, care consideră că „rareori în istorie a existat o ştire ca asta”.
Cartea o poti cumpara cu reducere de aici.
După o scurtă trecere în revistă a bătăliei, autorul prezintă una după alta legendele legate de felul în care vestea victoriei a ajuns în Londra: cu un porumbel călător, cu un lanţ de „semafoare” pe care scria „Wellington l-a învins pe napoleon la Waterloo (din cauza ceţii n-ar fi fost vizibile la destinaţie decât ultimele două cuvinte, pentru o şi mai mare confuzie…) sau prin intermediul omului care a şi profitat cel mai mult de pe urma informaţiei: bancherul Nathan Rothschild.
Cartea punctează o certitudine: nu existau jurnalişti la Waterloo, lucru aproape inimaginabil azi. Singurele ştiri din epocă erau difuzate de cele câteva zeci de ziare în tiraj zilnic de circa 5.000 de exemplare, care se ocupau de Parlament, curţile de justiţie sau guvern. Unele ziare plăteau la Poştă pentru ştiri externe, dar acestea veneau cu întârziere în epocă, astfel încât pe 19 iunie, o zi după Waterloo, cele mai recente ştiri despre Napoleon erau cele despre faptul că părăsise Parisul pe 14 iunie (inexacte şi acelea, întrucât împăratul plecase pe 12…).
Aşadar, în ziua victoriei, Wellington a pornit spre Bruxelles şi i-a dat vestea unui parlamentar britanic care locuia acolo: „Cred că am reuşit de data asta”. Apoi „a flirtat neruşinat la un bal cu măritata şi însărcinata Lady Frances Wedderburn Webster, şi, odată ajuns acasă, a scris în jurnalul în care-şi nota activitatea zilnică: «Ieri, după o competiţie aspră şi sângeroasă, am câştigat o victorie completă»”, arată „The Telegraph”. Apoi i-a scris o misivă formală şi secretarului de război Lord Bathurst.
Ulterior, Wellington a încredinţat pachetul care conţinea scrisorile şi doi vulturi napoleonici înveliţi în tricolorul francez (dovada capturii de război) mesagerului său, Major Henry Percy, care a pornit în goană spre Londra. Percy a avut nevoie de 24 de ore pentru cele 78 de mile până la Ostend, unde s-a îmbarcat. După alte 24 de ore a mai străbătut 15 mile, apoi a luat echivalentul de atunci al unui taxi – din care fluturau pe geam tricolorul şi vulturii – ajungând în fine pe Westminster Bridge.
Vestea a ajuns întâi la guvern (Bathurst lua masa cu membrii cabinetului), apoi, cu tunica plină de sânge, Percy a livrat-o în genunchi Prinţului regent: „Victorie, Sir! Victorie!”. Bucuria a cuprins toată Anglia, cu câteva excepţii, printre care şi Lord Byron, care, la auzul veştii despre căderea idolului său, ar fi exclamat: „Îmi pare groaznic de rău pentru asta!”.
Călătoria lui Percy pentru a duce vestea victoriei este o imagine fascinantă a epocii. Este adevărul istoric ce azi, în era informaţiei instant, pare a se fi derulat cu încetinitorul, dar Cathcart dublează naraţiunea cu tensiunea urgenţei şi importanţei veştii. Derularea evenimentelor este completată de episoade fascinante despre bursa zvonurilor, neliniştea societăţii marcate de umbra invincibilităţii de până atunci a lui Napoleon, despre presiunile politice, curentele şi manevrele de „aşezare” în ierarhie a unora sau altora dintre tabere, totul impregnat cu portrete vii ale mai-marilor implicaţi. Acestea la un loc fac din „The News from Waterloo” o excelentă completare la multitudinea de unghiuri din care a fost abordată literar „marea victorie”.
