J. M. Coetzee – Epoca de fier, trad. Irina Horea, ed. Humanitas Fiction, 2010
J.M. Coetzee trăiește în Australia, dar este de origine din Cape Town. În 2003 a primit premiul Nobel pentru literatură. Am mai citit de el Dezonoare și Maestrul din Petersburg, ale căror recenzii le găsiți pe bookuria.info.
Acțiunea din Epoca de fier este plasată, ca și în Dezonoare, în Africa de Sud în perioada apartheidului. Ca rol principal o găsim pe fosta profesoară de limbi clasice, doamna Curren, care își povestește viața în scrisorile – jurnal ce urmează a fi trimise spre fiica ei.
Doamna Curren găsește într-o zi, în garajul său, un vagabond și un câine care dorm împreună. Astfel începe o prietenie bizară, fiindcă, în ciuda amabilității fostei profesoare, Vercueil (vagabondul) nu este interesat să ajute sau să se destăinuie bătrânei bolnave. Ea își varsă tot necazul în jurnalul care mai apoi, după moartea sa, care o simte din ce în ce mai aproape (fiind bolnavă de cancer în fază terminală), va fi trimis la fata ei, în America, fiică ce a promis că nu se va mai întoarce în Africa de Sud până când situația nu se va schimba.
”Ne îmbolnăvim înainte să murim, ca să ne dezvățăm de trup. Laptele care ne-a hrănit se subțiază și se acrește: refuzând sânul, începem să tânjim după o viață separată. Dar viața asta dintâi, această viață pe pământ, pe trupul pământului – va fi, poate fi una mai bună? În ciuda tuturor depresiilor și disperărilor, și furiilor, încă nu am renunțat s-o iubesc.” p. 16
Situație care devine din ce în ce mai gravă, revolte având loc în orașe, case de negrii fiind incendiate, polița abuzând de putere fără să fie trasă la răspundere. Violența se mută aproape de casa doamnei Curren, când servitoarea sa, Florence, împreună cu copii săi se întorc din vacanța de o lună. Fiindcă Bheki, fiul cel mare al asprei și neprietenoasei servitoare, devine unul dintre tinerii revoluționari care cred că pot să schimbe ceva cu prețul vieții, deși fără să realizeze ce înseamnă, cu adevărat, moartea. Cu toată tensiunea din casă, fosta profesoară încearcă să fie de partea lor, ajutându-i cu bani sau, cel mai adesea, cu sfaturi, dar nu este ascultată.
Tensiunile sunt din ce în ce mai mari, incendieri și împușcături au loc și se aud în fiecare zi, iar tânărul Bheki este împușcat de poliție. Vercueil pare să ignore situația, ducându-și viața lui de nenorocit (fiindcă se pare că nu vrea să iasă din starea asta deși doamna Curren îi oferă șansa) fără să-i pese de ce se întâmplă în jur. Face, totuși, promisiunea că după moartea femeii va expedia scrisorile-jurnal fiicei din America.
M-a impresionat generozitatea și blândețea doamnei Curren pe fondul unei situații fără ieșire într-o perioadă a apartheidului. Ea încearcă să ajute în ce fel poate, deși este mereu ignorată și neluată în seamănă, în primul rând fiindcă este albă, apoi fiindcă este bătrână și bolnavă. Dar ea se ține de viață cu încăpățânare, suportă chiar abuzuri, o parte din casă fiindu-i distrusă de polița care nu ținea cont de nimeni. Însă ea acceptă cu fruntea sus această epocă de fier, așa cum o numește, și înțelege că numai luptând prin orice mijloace poate trăi liniștită și că a fi ignorant, asemenea vagabondului și câinele său, nu îți poate aduce pacea într-o epocă rece și dură.
Mi-a plăcut Epoca de fier, am găsit și câteva asemănări cu Dezonoare, dar nu e de mirare, fiindcă realitatea din perioada aceea nu poate fi schimbată. Consider că autorul a reușit foarte bine să contureze gândurile unui personaj feminin și a redat cu multă claritate situația violentă. Un foarte important rol îl are, în opinia mea, vagabondul nepăsător, de o răceală inexplicabilă care, până în ultima clipă, nu renunță la indiferența lui.
Emilia Zăinel
Cartea poate fi cumpara si online, cu reducere, de aici.
