Cartea Prietena mea genială este menită să creeze un liant între opera autoarei de mai târziu și discursul inițial, al copilăriei, fundamentul personalității ei adulte. Pentru cei obișnuiți cu tonul din Povestea noului nume, de pildă, volumul-apel la copilărie este doar aparent diferit. Naratorul, Elena Greco, evocă anii în care făcea cunoștință cu lumea, turbulenta perioadă 1950, într-un Napoli efervescent și unic și pe un ton puțin asemănător cu alte cărți ale autoarei.
Lucrurile mici fac deliciul acestor amintiri: o călătorie la malul mării, o nouă prietenie, din acelea cum numai copilăria poate să creeze, o întreagă zi alături de tatăl cvasi-absent („a fost singura din viața noastră, nu-mi aduc aminte să fi fost altele”), câteva cărți împrumutate de la librărie, încurajările unui profesor, o nuntă, o frumoasă pereche de pantofi, iar mai târziu promisiunea că i se va tipări un articol la gazetă sau conversația cu un băiat cu vederi politice… De ce sunt toate acestea puncte de lumină într-o aparent inofensivă narațiune? Pentru că în fundal rânjesc sărăcia cruntă, ignoranța, violența post-război, care încă a măcinat societățile vremii. Cartea Prietena mea genială este o desfășurare aproape cinematografică, în stilul filmelor amare ale lui Visconti.
În acest construct își face loc amiciția cu Lila Cerullo, fiica lui Fernando, un cizmar care lucrează la Primărie. Prima impresie: Lila este „foarte rea” – rapidă, feroce, lipsită de teamă, vicioasă de-a dreptul uneori. Este perfect adaptată vremurilor fără milă din jur. Și pentru toate actele ei deplorabile are o justificare. Spre deosebire de Elena, Lila aruncă cu pietre „cu absolută hotărâre”. Toți se tem de această fată „teribilă, slabă, murdară și cu limba ascuțită”. Reputația ei crește amețitor atunci când se află că a învățat singură să citească, la vârsta de trei ani. O scenă memorabilă a cărții Prietena mea genială este cea în care, chemată la școală, mama Lilei nu este capabilă să citească un cuvânt de pe tablă, dar copila da: „La început, profesoara nu a părut să înțeleagă de ce entuziasmul ei nu se reflecta în ochii mamei. Apoi trebuie să fi ghicit că Nunzia nu știa să citească”. Este momentul în care Elena pierde locul fruntaș în clasă, în detrimentul fetei care este la fel de bună la școală pe cât este de iscusită pe stradă: ia cu brio toate testele, face calcule complicate în minte, strălucește, și cele două par menite să iasă din obscuritatea (și obscurantismul?) micii comunități. De altfel, această dorință crește în ele cu fiecare zi. Încep să vorbească despre bani și despre cărți. Vor fugi în lume, să se împlinească? O vor putea face doar prin educație? Vor izbuti să evadeze amândouă sau doar una dintre ele? Împreună sau separat? Micile detalii de „schimbare de curs” de pe parcursul cărții vor da cititorului toate indiciile necesare. Și poate undeva, cândva, fiecare își va putea aminti de o astfel de prietenie marcatoare de destin.
Cartea Prietena mea genială, de Elena Ferrante poate fi cumpărată cu reducere de la Libris, eMAG, Elefant sau Cărturești.
