Cartea râsului și a uitării – Milan Kundera, trad. Mariana Vorona, ed. Humanitas, 2008
Cartea o poti cumpara si online, cu reducere, de aici.
Milan Kundera (85 de ani) este un cunoscut scriitor francez de origine cehă și de aceea, în cartea de față, poveștile se petrec în diferite părți ale Cehoslovaciei comuniste. Aproape am avut impresia că autorul a fost și el acolo, cu personajele, trecând prin toate acele momente ale uitării (mai ales) și ale râsului sincer, sau nebunesc. De Kundera am mai citit ”Ignoranța”, acolo traseul personajelor fiind mai simplu de urmat și înțeles.
Cele șapte povestiri care alcătuiesc romanul (”Scrisorile pierdute”, ”Mama”, ”Îngerii”, ”Scrisorile pierdute”, ”Litost”, ”Îngerii” și ”Frontiera”), sunt, totuși, puțin cam depărtate, sau cel puțin așa mi s-a părut. Mai mult de atât, găsim bucăți filozofice, unele absurde (vezi povestea Taminei pe insula copiilor), triste (arestările masive odată cu intrarea tancurilor sovietice în țară) etc.
Sunt și multe cugetări interesante, poate nu acesta era scopul lor, dar eu așa le-am luat. Cu privire la aparenta surzenie a celuilalt, în societatea modernă, cel mai grăitor pasaj mi s-a părut: ”Fraza aceasta, la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu… pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înșelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violențe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi de slavie și de ocupare prin forță a urechii adversarului. Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. Tot misterul popularității Taminei stă în faptul că ea nu dorește să spună nimic despre ea. Îi acceptă, fără împotrivire, pe ocupanții urechii sale și nu spune niciodată: la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu…” (p. 96)
În text este vorba despre Tamina, o ospătăriță fugită din capitală cu soțul, acum singură și căzută pradă uitării trecutului. Uitare ce o transformă într-o ființă aproape lipsită de suflet, un om absurd care ajunge într-o insulă și mai absurdă. Dar nici perioada de căsnicie nu a fost raiul de pe pământ ”… pentru că iubirea e de fapt un interogatoriu neîntrerupt”, a fost singura realitate care a făcut-o să trăiască, în măsura în care se poate trăi într-o țară care alege să îndure și să uite fiindcă, să fiu mai aproape de autor ”… frumusețea este abolirea cronologiei și revolta timpului”, nu-i loc pentru ea oriunde.
”Mama” mi-a plăcut mult și mi-a transmis câteva idei importante care sunt prezente și azi, și anume sentimentele care se aruncă dintre o tabără și alta, dintre soți și mama bărbatului. Însă aici mai este și o terță persoană, Eva, care solidifică relația soț-soție. Marketa și Karel au sentimente contradictorii față de mama lui Karel. În funcție de situație, o iubesc, o detestă, o urăsc, o vor înapoi, iar o îndepărtează. Un joc al sentimentelor unor oameni instabili care se amăgesc.
Cu toate că unii nu vor fi de acord cu citatul de mai jos, eu cred că el este foarte relevant pentru modernitate și pentru literatura noastră, chiar dacă romanul a fost publicat în 1979. Duritatea acestui adevăr, care vine să ne deschisă ochii, ar trebuie să ne lovească mai tare decât simpla citire, să ne facă să reflectăm și să ne dăm seama ce înseamnă această hipoacuzie, pe fondul și a frazei relevante” la fel mi s-a-ntâmplat și mie, eu…”.
”Irezistibila profilare a grafomaniei printre oamenii politici, șoferii de taxi, printre lăuze, amanți, asasini, hoți, curve, prefecți, medici și pacienți, îmi demonstrează că tot omul, fără excepție, poartă în sine scriitorul virtual, drept care întreaga specie umană ar putea, cu deplină îndreptățire, să coboare în stradă și să strige: Suntem cu toții scriitori!
Căci fiecare sferă la gândul că dispare, neauzit și nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, și de aceea ține, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte.
Când, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor (și asta se va întâmpla curând), va fi timpul hipoacuziei și al neînțelegerii universale” (p. 127)
Este o carte nițel alambicată, încerci să stai pe fir dar el se sustrage. Și, tocmai în această uitare este soluția. Sau poate în a râsului.
Emilia Zăinel
