Recenzie: Confesiunile unui tânăr romancier, de Umberto Eco

Atunci când a scris „Numele trandafirului”, celebrul Umberto Eco avea cam 50 de ani. Erau anii 1980, scriitorul a mai trăit până la 84 de ani și în 2011 a privit înapoi, la pasiunea sa de-o viață, scrisul, și a devoalat ingredientele succesului.

Eco a scris doar cinci cărți, dar popularitatea „Numelui trandafirului” a fost atât de copleșitoare, încât au existat voci care l-au acuzat pe scriitor că a programat un computer cu o formulă secretă care să-i asigure ascensiunea. Chiar dacă acești critici au reușit să-l irite pe Eco, care s-a obosit chiar să le răspundă, acești oameni s-au pierdut în uitare, iar despre scriitorul italian au auzit și copiii de școală primară.

Așadar, care ar fi componentele succesului celui care scrie? Din perspectiva lui Eco, „istoria literaturii este plină de colecții obsesive de obiecte” – de altfel, lista cu care începe „Numele trandafirului” este un bun exemplu pentru felul în care scriitorul face din orice poveste un soi de Univers ce pare infinit și din care poate ieși (aproape) orice. Mai departe, Eco se declară fascinat nu doar de crearea unor personaje, ci și de elaborarea parcursului lor. Înșiruite în orașe, pe câmpuri, pe drumuri, aceste întruchipări își creează propriile povești, pe care scriitorului nu-i rămâne decât să le nareze cum știe mai bine. Poate de aceea personajele lui Eco rezistă dincolo de finalurile cărților sale, undeva într-o lume în care nu îmbătrânesc, așteptând să delecteze orice nouă generație. De fapt, acesta este un alt ingredient al succesului, așa cum îl vede autorul; Eco se declară fascinat de felul în care personajele pe care le imaginează reușesc să devină reale, să-și cucerească „dreptul” la o existență independentă, dincolo de spațiul cărții și de timpul poveștii.

În Confesiunile unui tânăr romancier, un alt secret pe care îl dezvăluie Eco despre felul în care a ajuns să fie atât de popular atât de brusc este ceea ce numește „imaginea seminală”, relevată în perioada de „sarcină literară”. În cazul „Numelui trandafirului” a fost o senzație din timpul unei vizite la o mănăstire benedictină. „Răsfoind Acta Sanctorum în cea mai deplină liniște, în timp ce doar câteva lumini slabe pătrundeau prin fereastra pătată, am simțit ceva asemănător unui fior. Mai bine de 40 de ani mai târziu, acel fior a izbucnit de undeva, din subconștient”, spune Umberto Eco, identificând un astfel de episod în inima fiecăreia dintre cărțile sale.

În final, Eco se referă la un „model de cititor”, căruia i se adresează cu precădere.

Aceasta este rețeta. Cine dorește, poate să încerce, pare a spune Umberto Eco în Confesiunile unui tânăr romancier.