Și în cazul cărții Cum ne construim dușmanul, la fel ca și cu alte romane, marele Umberto Eco nu s-a sinchisit niciodată de valoarea comercială sau de aderența la public a lucrărilor sale. De aceea, literatura pe care o propune are un aer dens, de Ev Mediu, și este un tur de forță intelectuală care poate fi privit ca o provocare. În fond, dezvoltarea personală poate fi și un proces propriu de gândire, nu doar un set de sfaturi și reguli venite de la alții, fie ei cât de specialiști și de… populari.
Așadar, pentru cei are doresc să CITEASCĂ cu toată materia cenușie dedicată acestui tip de îmbogățire, Eco plonjează, pentru cititor, în marile teme care vin de la Sfântul Augustin și glisează până la Wikileaks. Rând pe rând, sunt amintite gândirea Papei Ioan Paul al II-lea, comunicarea simbolică a lui Mallarmé, relația lui Kafka cu Absolutul, părerea lui Nietzsche despre subtilitatea artei. Felul în care Eco alege să lege toate aceste eseuri despre… totul îl definește.
Primul eseu din această colecție trece prin citate din Cicero sau considerațiile lui Pliniu cel Tânăr pe marginea persecuțiilor la care erau supuși creștinii. Totul pe ideea că alegerea oponentului sau a persoanei pe care vrei s-o victimizezi te caracterizează…
O altă parte a cărții Cum ne construim dușmanul vine spre Victor Hugo și spre părerile exprimate de Gide și Cocteau, care credeau că scriitorul are un stil cam bombastic. În tot acest context subiectiv, generat de rivalitatea în talent, Eco este, totuși, vag atras de întunecimea și brutalitatea forțelor destinului care împinge înainte și înapoi personajele imaginate, într-un climat cvasi-romantic, de titanul literaturii franceze.
Eco circulă nu doar prin timp, ci și prin spațiu, din Noua Zeelandă în Irlanda, ilustrând ura viscerală a fasciștilor pentru opera lui Joyce sau cenzura care ajunge să evidențieze tocmai accentele pe care regimurile opresive le consideră o amenințare. „Regula care spune că dosarele secrete trebuie să conțină doar informații cunoscute este esențială pentru operațiunile serviciilor secrete, și nu doar în acest secol”.
Colecția atât de variată de eseuri Cum ne construim dușmanul cuprinde și o parte plină de un umor rece și de o ironie amară, „Astronomii imaginare”, în care Eco argumentează, cu un semnificativ aport propriu, felul în care invențiile oamenilor ajung mai întotdeauna să le altereze stima de sine și părerea despre societate. Făcând treceri fermecătoare prin cosmogonie, marele scriitor îi dă cititorului un sens al straniului paradox care caracterizează natura umană, care a reușit de atâtea ori să devină propriul dușman.
Uneori – sau poate mereu… – înțelegerea prezentului, în acest caz pe ideea de inamic, are nevoie de o adâncă scufundare într-un trecut relevant, chiar dacă întunecat.
Cartea Cum ne construim dușmanul de Umberto Eco poate fi comandată cu reducere de la Elefant sau Cartepedia.
