Fie că ești sau nu mare amator de călătorii, nu cred că poți rămâne indiferent la invitația lui Mirel Magop de a-l însoți pe drumuri sudamericane. Cartea, urmare a unei lungi și interesante călătorii în America de Sud, a apărut la Editura Eurostampa, Timișoara, 2019.
Autorul dedică această carte fiului Claudiu Laurențiu, cu îndemnul „Fiule, să ții minte că orice vis este posibil, dacă faci în fiecare zi ceva pentru el!”
Unora li s-ar putea părea nebunie curată să ai în buzunar doar 130 de euro și să ai atât curaj încât să îți începi călătoria în aceste condiții. Așa a început Mirel Magop călătoria, la Rio de Janeiro…cu 130 de euro în buzunar și multe emoții.
Cartea Gringo – Pe drumuri sudamericane este scrisă cu umor, cu autoironie pe alocuri și fiecare fotografie inserată în carte îl face pe autor să rememoreze momentele trăite pe meleaguri străine, în compania localnicilor sau a românilor stabiliți acolo. Așa cum este firesc, de-a lungul drumului, are de-a face cu fel de fel de oameni, unii cumsecade și foarte atenți cu el îi oferă din mâncarea lor sau îl invită să ia masa împreună, în schimb ce alții nici nu-i răspund la salut.
De mare ajutor pentru a scrie această poveste a călătoriei a fost jurnalul de călătorie, însoțitor permanent al autorului, pe soare, pe ploaie, în deșert sau în junglă…
În prefața cărții Gringo – Pe drumuri sudamericane autorul ține să ne avertizeze că nu are vocație de scriitor, e doar călător: “Voi încerca să fiu obiectiv, atât timp cât logica și raționamentul meu îmi va permite asta. Dozele de subiectivitate vor avea și ele farmecul lor, mai ales atunci când voi lăsa doar jurnalul să vorbească. Pentru că, reacțiile mele la cald, au fost de multe ori lecții care au contribuit la îmbunătățirea (îmi place să cred asta!) celui care sunt acum, celui care am devenit.”
Este o carte ce se citește foarte repede, așa cum se citesc mai toate jurnalele de călătorie, însă eu am preferat “să călătoresc” câte puțin în fiecare zi, spre a-mi da răgaz să mă bucur de peisajele descrise, să simt vântul uneori cald, alteori supărător de rece, să mă minunez de pasărea colibri, să nu mă plictisesc de atâta verde în jur, să poposesc în Atacama:
“Mă duc să-mi fac damblaua, să dorm o noapte în deșert! Atacama e considerat cel mai arid deșert din cauza lipsei de precipitații. Dar e străbătută de râuri (unele într-adevăr, nu ajung în ocean), are numeroase lagune, lacuri. San Pedro de Atacama, cel mai mare rezervor de soluție salină din Chile. Este depășit doar de alte saline sudamericane; Salar de Uyuni (Bolivia) și Salinas Grandes (Argentina).”
În această călătorie, convigerea autorului este că va ajunge doar în acele locuri în care trebuie să ajungă și dacă s-a mai întâmplat să rătăcească drumul, de cele mai multe ori nu s-a mai întors din drum. Sigur divinitatea a dorit ca să se întâmple astfel și nu altcumva.
Cred că oamenii ce își petrec mare parte din viață în natură, sunt mai apropiați de divinitate. Pe tot parcursul cărții, ca un far ce îi luminează traseul, este Dumnezeu, mereu acolo, mereu lângă călătorul pe drumuri sudamericane: “Banii chilenilor sunt foarte lucioși. Spre deosebire de cei argentinieni, care sunt aderenți. De aceea, găseam mereu bani pe marginea drumului…bagi mîna în buzunar și când o scoți…lași ceva pentru Mirel! Dar iată, ieri am găsit cea mai mare bancnotă – 20.000 de pesos! E cea mai mare sumă pe care am găsit-o în America de Sud, alături de cei din Buenos Aires (aproximativ 30 de euro).
Încă o dată se confirmă faptul că Dumnezeu nu-ți dă mereu când ceri, dar îți dă totdeauna când ai nevoie!”
Dormind de multe ori sub cerul liber, în cort, nu este deranjat de sunetul naturii ( clipocitul apei, de vânt sau de cântecul păsărilor) dar devine foarte atent la zgomotele artificiale, făcute de oameni, feluriți oameni,unii cu intenții bune, alții urmărind să fure ceva din bagaj.
Foarte impresionat rămâne de Peru și de peruani, ce au un fel de ospitalitate greu de înțeles. Mereu dornici să împartă mâncarea, mereu i-au oferit suc natural, mereu l-au ajutat când a avut nevoie, astfel încât autorul – călător nu are altceva de făcut decât să tragă linie la sfârșitul călătoriei și să le ofere “o imensă bilă albă”.
Vă las în compania unui globetrotter ce iubește muntele nespus și verdele ierbii, ce nu de puține ori îi aduce aminte de țară și îl face să i se facă dor de ea, și chiar dacă este o vorbă care spune că întotdeauna călătorului îi stă bine cu drumul, Mirel Magop hotărăște să facă un mic popas spre a scrie această carte, dedicată fiului lui dar și iubitorilor de natură și călătorii.
