Dacă sunteți pasionați de gastronomie și de rețete, este posibil să fi văzut recent emisiunea Chefi la cuțite. Printre concurenți a apărut la un moment dat Mirel Magop și le-a gătit chefilor papanași. Chiar dacă rețeta a fost schimbată datorită provocării acceptate de Mirel Magop de a folosi brânză sărată, cei trei chefi au rămas impresionați de faptul că au în fața lor nu doar un concurent ce și-a etalat plăcerea de a găti, ci un împătimit pentru călătorii.
Și cum această lungă călătorie nu putea rămâne cunoscută doar de Mirel Magop și de prietenii lui apropiați, s-a născut foarte firesc cartea Gringo. Pe drumuri Sudamericane.
Vă invit într-o călătorie în care, de această dată, ne va fi ghid Mirel Magop!
Silvia Filip: Cât timp ați lucrat la Gringo. Pe drumuri Sudamericane?
Mirel Magop: Am început să scriu GRINGO încă de când eram în Peru şi aveam mai mult timp liber, deoarece munceam şi locuiam la un peruan. Iniţial, cartea s-a chemat LA PAS PRIN PERU, dar după ce am postat câteva fragmente, mi s-a spus că prea repede am trecut peste celelalte ţări. Asta m-a făcut să mă răzgândesc şi aşa am ajuns să scriu despre tot periplul meu în America de Sud, dar am acordat mai mult spaţiu pentru Peru (am stat aici vreo patru luni!). Peru m-a fascinat mai mult decât celelalte ţări, deşi întâmplări demne de a fi consemnate s-au întâmplat în mai multe locuri.
S.F.: Ați scris-o într-un loc anume?
M.M.: Ajuns acasă, a mai durat ceva timp până să mă înham la scris. Mi-a fost de folos faptul că aveam începute încă două cărţi (una începută acum vreo zece ani, şi alta de cinci ani!), pentru că totuşi, am vrut să am o carte cu întâmplări proaspete. Am ţinut în călătorii un jurnal, dar chiar şi aşa, trecerea timpului estompează unele imagini pe care le-ai trăit sau de care eşti conştient. Am ajuns în România la începutul lui 2017, şi pe 15 iunie 2018 GRINGO a ieşit din tipografie!
S.F.: Cu ce vă ocupați în prezent?
M.M.: Între timp, am cunoscut-o pe soţia mea. Ne-am căsătorit când am împlinit 50 ani, pe 3 februarie 2019. Soţia mea este în cărucior de 36 ani, administrează o firmă de traduceri şi încet-încet, am preluat sarcinile de secretariat la această firmă. În plus, sunt şi asistentul ei personal (mă refer la funcţia din cartea de muncă!). Am rămas fidel pasiunii mele de o viaţă întreagă – tâmplăria, şi când am ocazia, mai tâmplăresc dimineaţa şi seara. Spun astea, deoarece se poate subînţelege că nu prea mai am timp de scris, dar îmi propun mereu că o să-mi fac!
S.F.: De ce avem des sentimentul că nu suntem suficient de pregătiți să facem ceva anume?
M.M.: Paralel cu acestea, am urmat cursurile de terapie Bowen; când citiţi aceste rânduri, probabil sunt în examen pentru licenţă! Soţia mea face Bowen de şapte ani. E o terapie a viitorului, unde corpul este stimulat să-şi activeze doctorul interior. Am făcut progrese cu această terapie vis-a-vis de soţia mea – zona de sensibilitate a coborât cu vreo 20 cm, acum simte căldura şi răceala pe picioare. Uneori o dor picioarele, iar anul ăsta, s-a întâmplat într-o piscină de la mare, să-şi dea seama că poate să-şi mişte deja picioarele. Îmi dau seama că nu întâmplător ne-am întâlnit! Eu am învăţat din călătoriile mele că nimic nu-i întâmplător şi întotdeauna, viaţa merge în direcţia celui mai puternic gând al tău! Eu am descoperit legea atracţiei în călătoriile mele, apoi, ajuns acasă am citit despre ea şi aşa mi-am explicat multe … de ce… pentru ce… s-au întâmplat unele lucruri (în momentul acela, inexplicabile!).
S.F.: Ce trăiri v-au încercat în ajunul plecării în această lungă, frumoasă și imprevizibilă călătorie?
M.M.: OMNE IGNOTUM PRO MAGNIFICO EST – „Tot ceea ce e necunoscut e socotit minunat!“. Ăsta a fost motto-ul şi resortul care m-a împins să plec în călătorii, pentru că America de Sud a fost ultima călătorie. Totul a început în 2007 când am început să vizitez toate oraşele din România pe jos. În 2010 am terminat acest proiect şi am început să scriu prima mea carte – TORRO. Este abrevierea de la Turul ORaşelor din ROmânia! În mare, este descrierea unei competiţii. Competiţie ce are ca premiu un milion de euro, pentru cine reuşeşte primul să străbată un traseu care cuprinde toate oraşele din ţară. O să pun în cârca unui concurent ce mi s-a întâmplat mie; în cârca altui ce putea să mi se întâmple. Va fi şi puţină ficţiune pe alocuri. Spre final, evenimentele o să se precipite, concursul va fi foarte mediatizat şi transmis în direct, va fi un fel de Big Brother mai mare, mai lung, dar va ţine spectatorii şi telespectatorii cu sufletul la gură. Şi finalul va fi unul neaşteptat, imprevizibil şi destul de surprinzător… Eeeiii…,asta chiar nu vă mai spun!
S.F.: Cum era construită, în adolescență, relația dumneavoastră cu părinții? Aveați des discuții despre suflet, vise, sentimente, dezamăgiri?
M.M.: La întrebarea legată de familia mea, o să răspund cu un fragment din această carte!
„Sunt un solitar. Deşi mult timp nu am ştiut acest lucru, revelaţia m-a cuprins treptat şi de aceea nu-mi amintesc dacă mi-a plăcut sau nu. Am conştientizat asta făcând un bilanţ cu viaţa mea şi am constatat că rubrica cu prieteni era aproape goală. Acum, chiar goală de tot… Şi am început să caut motive, pentru că nimănui nu-i cade bine acest lucru.Şi am căutat în copilărie. Şi am găsit nişte începuturi…Pentru că nu-mi permiteam să întârzii acasă şi nici să plec fără motive , singurul meu prieten (din clasa a treia până am terminat liceul, am stat în aceeaşi bancă) era cineva care avea un tată ca al meu.
Al meu era şi beţiv şi incult . Şi făcea pe deşteptul… Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul!. Cine a născocit proverbul ăsta, probabil l-a cunoscut pe tata.
Lumea ne ocolea, iar copiii, după ce aflau de-al cui sunt, mă ocoleau şi ei…Intram când şi când în cercul lor, dar cu concesii care mă umileau. Atunci nu realizam asta.
Tata s-a recăsătorit când aveam cinci ani, cu o femeie cu trei fete, mai mici decat mine. Cum era cunoscut în oraş ca un cal breaz, a luat o femeie de la ţară, mai tânără cu 15 ani, la fel de incultă, dar destul de deşteaptă ca să-l manipuleze în câţiva ani, cum a vrut ea. Eu trebuia să fiu bătut bine, cu motiv sau fără, ca să poată să le de-a câte o palmă şi fetelor. Probabil m-a iubit vreodată, dar treptat ne-am distanţat unul de altul şi l-am urât toata viaţa şi…înca 20 după ce a murit.
Odată a furat un ceas de-al Getei (nevastă-sa) şi l-a vândut pe băutură. Dar nu a ezitat să se disculpe şi mai mult, ca să fie credibil, ne-a strâns degetele la ţâţâna uşii să recunoaştem că noi am luat ceasul. Geta a venit şi pe la şcoala, cu scandal şi m-a făcut de râs cu ancheta ei.
Într-o zi friguroasă de februarie, am luat un pulover de-al lui la şcoală. Era un pulover de lână, pe gât, la modă în acele vremuri. De obicei ajungeam acasă înainte ca tata să iasă de la muncă. Ca un făcut, în acea zi însă, l-am găsit acasă. Plecase mai devreme de la serviciu şi nici nu colindase cârciumi.Am luat o bataie…!
A doua zi era ziua mea.Mi-a făcut cadou puloverul pentru care luasem bătaie…”
S.F.: Cum credeți că ar “privi” un adolescent cartea Gringo? Inconștiență, curaj nemăsurat sau pur și simplu căutarea echilibrului interior?
M.M.: În 2013 am refăcut drumul lui Badea Cârţan la Roma. În aceleaşi condiţii… în costum popular, în opinci… fără sac de dormit, fără cort. Unul din cele mai provocatoare drumuri pe care le-am făcut. După ce m-a întors, am început să scriu DE VORBĂ CU BADEA CÂRŢAN. În momentul când plec, Badea Cârţan coboară din ceruri sub formă de spirit şi mă însoţeşte până la Roma. Pe drum stăm de vorbă şi, astfel, cititorul poate face o paralelă despre acele vremuri, vis-à-vis de prezent. Faptul că badea Cârţan e lângă mine e o metaforă, însă mesajul e real. În plus, cartea vreau să fie o prelungire a faptului că mi-am propus să-l readuc pe Gheorghe Cârţan în memoria românilor.
S.F.: Cum le-ați spune tinerilor să se raporteze în fața vieții? Dar în fața eșecului?
M.M.: Îmi doresc ca cititorii mei să aibă curaj să încerce. Nu neapărat ce am făcut eu!
Orice! Pentru că în viaţă e de ajuns să-ţi doreşti ceva cu adevărat! Atunci tot universul conspiră să-ţi croiască o potecă (Paulo Coelho)! În cel mai rău caz, părerea mea este că mai bine să-ţi pară rău că nu ai reuşit, decât să-ţi pară rău că nu ai încercat! Şi orice ţi se întâmplă, nu poate decât să te facă să evoluezi!
S.F.: Ce lipsește, în opinia dvs., oamenilor care sunt frustrați atunci când îi văd pe alții fericiți?
M.M.: Ce am făcut eu trebuie generalizat! Să nu credeţi acuma că trebuie să pleci cum am plecat eu doar ca să evoluezi. Ca să pleci ca mine trebuie să fii liber. Să nu ai familie, să nu ai responsabilităţi; în caz de ceva… să nu plângă nimeni după tine! Că dacă fugi de obligaţii, ai plecat cu stângul. Mai e un motiv pentru care trebuie să fii liber: în orice călătorie în necunoscut, la un moment dat trebuie să rişti ceva. Dacă ai acasă pe cineva care te aşteaptă, nu mai rişti! Iar dacă nu rişti, pierzi AVENTURA!
S.F.: Ce înseamnă fericirea pentru Mirel Magop? Dar confortul, cât de important este în viața dvs.?
M.M..: Poate cel mai important lucru pe care l-am învăţat în călătoriile mele e că îţi trebuie foarte puţin ca să fii fericit! Că bogaţii nu sunt cei care au cât mai multe, ci cei cărora le lipsește cât mai puţin!
Şi ieşiţi din zona de confort – e amăgitoare senzaţia asta! Aventura nu vine la tine (hm! poate foarte rar!), caut-o tu! Nimic nu se poate fără sacrificiu. Sacrifică-ţi confortul… e cel mai la îndemână, şi o să câştigi încredere în tine, o să te câştigi pe tine ! O să te cunoşti pe tine!
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Mirel Magop
