Ca reprezentant suprem al răului, diavolul este, prin greșeala de a fi avut tare umane ca invidia sau aroganța, inferior lui Dumnezeu. Duquesne speculează majestuos pe tema „prințului întunericului”, care a generat o cultură milenară, o luptă ancestrală între bine și rău, care a luat toate formele posibile, de la Inchiziție la Batman.
Diavolul, cartea lui Jacques Duquesne vorbește, într-un expozeu extins, despre mitul lui Lucifer, din mai multe perspective. Diavolul este un înger căzut, un eșuat prin asocierea cu oamenii, un „exploatator” fără scrupule al slăbiciunilor femeii (văzută în secolele întunecate ca ispititoare și coruptă, idee din care s-a hrănit copios Biserica timp de sute de ani). Lucifer este apoi studiat din unghiul geloziei față de om, creație a Domnului în fața căruia divolul nu poate fi inferior cu niciun chip.
Duquesne realizează un vast tablou al tuturor întruchipărilor diavolului care au bântuit mintea omenirii în toate epocile. Sunt evocați magii, ereticii, necredincioșii, chiar cei de altă religie, plus vrăjitoarele, escrocii, invențiile sinistre (cum este Purgatoriul), toate mistificările și ticăloșiile prin care oamenii au întruchipat, în simboluri și nu numai, teoria că trebuie să fie de vină cineva pentru relele lumii, petrecute sub ochii unei entități de o bunătate absolută, care este Dumnezeu.
Duquesne nu se mulțumește cu explicația „misterioase sunt căile Domnului” și merge mult mai departe de ideea lui Dostoievski, că omul este liber să aleagă. Dumnezeu este bun, dar El este capabil, uneori, să acționeze într-o manieră violentă și radicală „în conformitate cu motivele Sale”; Dumnezeu poate fi o forță care își apără copiii, un judecător care dă verdict mai presus de percepția oamenilor, un părinte care educă în moduri uneori de neînțeles, un simbol al supremației eterne a binelui. În funcție de neam și viziune, Dumnezeu rămâne oricum dincolo de înțelegerea umană. Acest expozeu fiind conturat, prin opoziție, autorul introduce în același concept și existența diavolului. „Prințul întunericului” poate fi un catalizator pentru judecata umană, pentru diferența dintre bine și rău, pentru îndreptarea oamenilor, prin suferință sau teamă, spre a privi în sus.
Mai departe, autorul speculează, dintr-o scriitură care pare să meargă singură, că poate diavolul nu există așa cum l-a perceput cultura lumii până acum; cine știe, poate există o diversitate de spirite rele care îl influențează pe om, entități inferioare, asupra cărora Dumnezeu nu intervine, lăsându-le să se hrănească din slăbiciunile și micimile omenești.
Și mai există o posibilitate evocată: dacă, totuși, marele rău personificat în diavol este o boală umană, o vină ancestrală transformată în obiceiul de a avea un viciu sau un munte de vicii, o linie de defecte majore ale speciei cu conștiință care a ajuns să le modifice ADN? Peste toate slovele lui Duquesne plutește ideea că, în final, diavolul este un subordonat al lui Dumnezeu. Date fiind toate nenorocirile care îi sunt puse în cârcă, de la căderea din Rai la Al Doilea Război Mondial, s-ar putea spune că este o entitate plină de complexe și de resentimente. „Putem considera că marea minciună a diavolului este aceea de a ne face să credem că există? Și oare ne-ar feri asta de greșelile noastre?”
Cartea Diavolul, de Jacques Duquesne poate fi comandată online, cu reducere, de la Cartepedia.
Bookura-te de comentarii