Cronică în piatră. Vremea nebuniei – Ismail Kadare, trad. Marius Dobrescu, ed. Humanitas, 2012
Cartea poate fi cumparata cu reducere de aici
”Mesagerii ploii” a lui Kadare (79 de ani) a fost prima carte pe care am citit-o de acest albanez și mi-am dat seama de atunci că am de-a face cu un scriitor foarte bun. Excelentul volum de față m-a convins și mai mult de asta și să cred că Ismail Kadare ar merita să ia Premiul Nobel pentru Literatură.
În 2005 a primit unul dintre cele mai importante premii, Premiului Internațional Man Booker.
Kadare s-a născut în Gjirokastra, un oraș sudic din Albania, unde au loc și evenimentele din carte, povestite din perspectiva unui tânăr ce nu prea înțelege multe. Sunt sigură că nici noi nu am fi înțeles mare lucru, dacă trăiam în vremea războiului, așa cum trăiește el pe propria piele vremea celui de-al Doilea Război Mondial. O experiență urâră, marcantă pentru un băiat dintr-un stat unde casele sunt din piatră, foarte apropiate și unde vecinii, cum ar fi Gageo, Ilir (cel mai bun prieten), Kako Pino, Mane Voco, Nazo etc. locuiesc atât de aproape că se pot numi o familie. Și satul poate fi privit ca o familie, cu certurile ei de secole, dar cruntul război distruge totul, copii tineri devenind partizani, fugind în munți, ucigând cu sânge rece.
Băiatul, având ca sprijin moral și ca idoli, dacă pot spune, pe bunica Selfige și pe tata-mare care locuiește în cealaltă parte a satului, cu luleaua sa și cu cărțile turcești, încearcă, alături de prietenul său, Ilir, să facă față schimbărilor rapide. Pistei de avioane, bombardamentelor, locuirea în subsolul casei alături de zeci de vecini, cadavrelor de pe străzi și transformările familiale. Îi este greu să înțeleagă.
”Ce-o mai fi și asta? De unde o mai fi apărut? Și de ce oare cele întâmplate în zilele din urmă se numesc ”teroarea albă”? De ce nu-i spun teroarea verde sau albastră?
Începusem să-mi fie groază de culoarea albă. Trandafirii albi ce-mi încărcau imaginația, perdele camerei de oaspeți, cămășile de noapte ale bunicii, toate aveau parcă scris pe ele un singur cuvânt: teroare” (p. 188)
Zecii de soldați nu ajută cu nimic, lasă în urmă numai distrugere. Vin pe rând italienii, grecii, apoi iar italienii, iar grecii, sovieticii și tot așa. Când se termină, nimic bun nu mai rămâne. ”Tic-tacul ceasului de pe perete deveni extraordinar de puternic. Tristețea se împrăștia pretutindeni în jur, în cercuri concentrice, umplând spațiile. Încă puțin și avea să cuprindă totul” (p. 62)
Partea a doua, când copilul mai creșe și ajunge la școală, când satul s-a împuținat, dar viața pare să-și reia cursul, noi conflicte apar. Fantoma, adică partidul Comunist care stătea ”ascuns”, îl sperie pe copil, cu toate astea nu știe ce să creadă despre toate modificările care se fac peste tot. Iar când fantoma iese la iveală, pierzându-și într-un fel puterea, satul are parte (iar) de crime sângeroase.”Noaptea, înainte să dorm, am avut o revelație. La fel ca o fantomă, orice lucru invizibil e mai puternic. Ăsta trebuie să fi fost sensul discuției lor: odată ieșită la lumină, fantoma își pierde din puteri” (p. 257)
Tind să cred că sunt multe elemente autobiografice în cartea lui Kadare, Cronica în piatră reușind să arate că, indiferent câte războaie vin, câte armate cad și se ridică, oamenii nu dispar, oamenii aceia sunt statornici și învață să se acomodeze, să meargă mai departe. Așa cum am văzut și vedem la bunicii noștri.
Emilia Zăinel
