Cassian Maria Spiridon – “Zodia nopţii”, Ed.Cartea Românească, 1994
Puţini sunt cei care nu-l ştiu, care n-au auzit (măcar atât!) de poetul ieşean Cassian Maria Spiridon. De-a lungul timpului şi-a adunat numele pe mai multe cărţi, de soarta mai multor reviste. Blajinătatea lui marchează, prin ea te apropie sau te îndepartează de el. Un uşor aer de melancolie îi marchează fiinţa. Simţi în el poetul, chiar dacă nu stii că el chiar e poet: Poetul Cassian Maria Spiridon. O ciudata energie emană el, ea-ti patrunde-n toate cotloanele trupului şi spiritului, făcându-te să-i indrăgeşti prezenţa. Îi cauţi cărţile, setos le parcurgi. Căutându-l. Ca într-o imperioasă necesitate a prelungirii unei senzaţii de bine. Fiece vers, fiece poem, fiece carte, întru final, te ajută să-l simţi în preajma-ţi. Şi dacă senzaţia este dublată şi de-un noian de-amintiri reveria e-aproape!…Bucuria de-a ţi-l şti prieten e mult mai profundă atunci.
Cu poetul Cassian Maria Spiridon m-am întâlnit de multe ori. Dar, parcă nici una din (re)întâlniri nu m-a marcat mai mult decât…cea prilejuită de apariţia volumului “Zodia nopţii”(Ed.Cartea Romaneasca, 1994). Volumul, bine ticluit tematic în două părţi, în două cicluri: “Suferinţa materiei” şi “Zodia nopţii”- care şi dă titlul, îmi pare a fi cea mai “rotundă” carte de până acum a acestui poet. De data aceasta lumea, cotidianul, trăirea imediată e privită cu o detasare care aduce cu resemnarea. Nu e însă resemnare. Tonalitatea poemelor trădează zbuciumul interior, frământările generate de neputinţa unei intervenţii în forţă asupra demersurilor şi mersului implacabil al destinului: “cunoaştem formele iubirii/ retraşi cum plantele în somnul iernii/ percepem foşnetul/ greoi/ al timpului/ cum peste trup îşi lasă dâra de limax” (Primus movens), sau: “valuri/ rostogolite la-ntâmplare/ trec peste trup”(Poziţia trupului), sau: “şi nu cer nimic/ viaţa pe sârmă a arlechinului/ mă asteaptă” (Imaculata concepţiune).
Cassian Maria Spiridon te poartă prin toate meandrele poemului cu nonşalanţa celui de sine sigur. Impresia că poetul nu-şi poate face jocurile propriei existenţe începe să pună stăpânire pe tine. Versurile au scurgere lentă, şoaptele –decibeli mult prea puţini. Numai un soi de agitaţie, şi ea generată de aceeaşi neputinţă, dibuieşti printre rânduri. Poetul nu precupeţeşte nimic în a-şi etala neputinţa unor intervenţii în forţă, radicale, ştie că efectul demersurilor sale e mic: “caut/ printre manuscrise/ clădesc nervos/ nepăsător ca umbra/ pregatit pentru orice” (Scintilaţii 1), sau: “am un ochi trist/ de dimineaţa până seara/ şi-n tot lungul nopţii/ toţi mor cum mor/ sub lumina palidă/ vocea unei femei în dreptul/ inimii” (Scintilaţii 3), sau: “ce să mai spun/ de pasul incert al destinului” (Scintilaţii 4), sau: “sunt viu/ am fost să caut moartea” (Primus movens). Neputinţa-l marchează, îl face să caute explicaţii: “de va fi moarte/ un frig galactic/ o-nverşunată ora/ vom recunoaşte/ prin ele am mai trecut” (Frigul), sau: “doar lacrimi/ vechi dureri/ sunt semnul trecerii” (Iniţierea), sau: “prin mine trec/ corăbii negre/ vise/ drumurile rupte/ ale morţii” (Zodiac).
O mai veche vorbă spune că oamenii învaţă atât din propriile greşeli, cât şi din cele ale celorlalţi. Cassian Maria Spiridon, se pare, pe căi numai de el ştiute, într-un mod numai pentru el revelatoriu, a descoperit întelegerea a tot ceea ce i se întamplă lui însuşi şi în jur: “înţeleg primejduindu-mi viaţa” (pag.18), sau: “ învăţ suferinţa/ după chipul şi asemănarea cui se-ntamplă/ a călca peste trup” (Despre unele îndemnuri şi semne), sau: “încă mai scriu/ aşa/ îmbrăcat în camaşa zădărniciei” (Zodiac). Zice poetul. Căutând refugiul în el însuşi, în însingurare. Dar, odată găsită această stare, liniştea ei copleşitoare îl (cam) sperie. Nevoia unei companii capătă contur. Şi ce este oare mai la îndemâna poetului decât o prezenţă feminină, o “muză”?! Nici atunci căutarea de “soluţii” nu încetează. De parcă poetul ar “dormi pe scânduri ude”: “să ne culcăm pe patul/ nevăzătorilor din prima generatie/ să nu mai vedem găurile şi molozul/ altarele şi zeii” (Prim plan sau Alternanţa memoriei 1). Un soi de maliţiozitate, generată de duritatea faţetelor cotidianului, îşi face simţită prezenţa, transfigurând substanţa poemelor: “trupul sprijinit în cuţite/ să folosim patul tare/ acoperit de şpan/ să lunecăm pe banda rulantă/ cu voluptate/ înstrăinaţi de fiinţă şi raţiune” (Prim plan1). De parcă poetului nu i-ar mai fi rămas decât calea autoflagerării. Pentru a-şi întâlni şi trăi mântuirea dorită. De aceea şi spune: “e bine să ai luciditatea morţii”.
Ideile şi nota în care sunt scrise poemele incluse în primul ciclu al cărţii sunt regăsibile în cel de-al doilea. Numai că aici poetul nu mai locuieste-n mijlocul esenţei poemului său. Stă undeva în exterior, parcă-ntr-o stare de levitaţie. Noua “poziţie” îl ajută să vadă, să audă şi să simtă mai bine. Cuvintele au mai multă forţă, versul e mai plin de sensuri şi mai îmbogăţit cu sintagme poetice: “văd sfarşitul incertitudinii/ naşterea viului” (Vârtejul timpului), sau: “acolo/ răstignit/ (la marginea oricărui drum)/ în spate am cerul (nepieritor al amurgului)/ în fată/ lumea (indiferentă) coborând/ către case/ şi secera lunii veghind” (Imitatio Christi).
Şi în această parte a cărţii se face simţită nevoia poetului de “muză”. De data aceasta apropierea, prezenţa ei îi provocă valuri de framântări interioare: “aş vrea să nu te iubesc/ aşa vom rămâne întregi/ cu sufletul/ lacuri răcoroase/ adânci/ primitoare/ cum primitor va fi şi mormântul pustiului/ unde să rătăcim/ avem tot timpul de-acum încolo/ în mine plâng tristeţi reale/ ca zăpada” (Iarnă permanentă), sau: “îmi pare firesc să mă iubească mai multe dintr-o dată/ dar rămân/ cu permanent aceeaşi/ Moartea” (Încerc să nu mai scriu). Şi totuşi: “iubitele sunt toate sălcii/ ca zilele vieţii”.
Parcă speriat de propriile concluzii, poetul se lasă pradă disperării. Obsesia morţii, subtil strecurată prin vintrele fiecărui poem, capătă contururi bine definite într-altele: “până la urmă eşti sătul/ de lume/ de ochii verzi permanent” (Alt poem metafizic), sau: “iertaţi-mă că mai trăiesc/ …/ iertati-mă că mai respir şi cuget” (Poem metafizic), sau: “(născut) spre/ a-mi distruge sufletul/ şi trupul/ în somnul existenţei cenuşii/ aici/ aflu moartea treptată” (Moartea treptată). Şi, cum şi era de asteptat, poetul nu voieste a-şi încheia aşa de uşor conturile cu viaţa: “las amintirii/ dreptul să uite/ toate sărutările tale/ dar nu mai mult de una pe an/ …/ las în pătrunderea fiinţei/ toate intrările deschise/ ale cunoaşterii şi lucidităţii/ ale permanentei şi înfricoşatei lumini/ las totul/ în seama posibilului” (Testament provizoriu). Da, dar nu înainte de-a încerca, măcar în ceasul al doisprezecelea, cum s-ar zice, o apropiere de Dumnezeu, o recunoaştere a prezenţei acestuia în viaţa fiecaruia dintre noi, la cârma destinului fiecaruia dintre noi. Deci, şi la cel al lui. De aceea şi versuri precum: “Ah! Doamne/ ostenit şi osândit/ mă aflu/ în casa rugăciunii tale”(Psalm), sau: “femeie/ chipul tău mă înspăimăntă/ şi să nu plângi/ dacă sărutul meu va fi de gheată/ şi îmbrătişarea-mi/ îţi va fi doar suferinţa/ să nu plângi/ acum/ atâta te mai rog/ şi lasă-mă să trec/ acolo/ este Dumnezeu” (Departe de echilibru), sau: “sufletul îl străbat/ de ce suferinţa/ ziua împuşcată în spate/ o sinceră singurătate/ (să ne ierte cu atât Preaştiutorul)/ în piept/ înşurubata inimă în lanţuri” (Lacrimi de jur împrejur).
Ioan Romeo Roşiianu
Cronica aparuta in volumul „Pictorii cuvintelor”, Editura TipoMoldova, 2015
Rev.”Contemporanul – Ideea Europeana, m38/1997
