Volumul „Măști ale sufletului”, scris de tânăra în vârstă de 15 ani, Diana Petcu, este o nouă apariție la Adenium. Cartea a apărut cu sprijinul Băncii Comerciale Române. Personajul principal al romanului este Melina, o tânără care își croiește viața ca un drum al descoperii de sine. E un drum al speranței mereu reînnoite, dincolo de obstacole și deziluzii. Sentimentul așteptării a ceva important nu ține cont nici de frigul de afară, nici de piedicile puse de ceilalți, nici de nereușitele de până atunci. În fiecare trecător care se apropie ea anticipează prezența caldă a mamei, mai mereu absentă atunci când Melina are nevoie de ea. Fiecare nouă deziluzie o întărește, cel puțin aparent.
Diana Petcu (n. 2000) este elevă în clasa a IX‑a la Colegiul Național „Costache Negruzzi” din Iași. La vârsta de 5 ani și‑a început activitatea muzicală, câștigând numeroase premii naționale și internaționale. În perioada 2010‑2013 a făcut parte din proiectul „BCR Speranțe”, fiind selectată la nivel național în vederea susținerii pregătirii sale pentru canto – muzică ușoară. În anul școlar 2012‑2013 a participat la trei festivaluri internaționale, ca unică reprezentantă a României, în Macedonia, Letonia și Ucraina, obținând tot atâtea premii I. În 2013 a obținut două premii de excelență din partea Inspectoratului Școlar Județean Iași și a Palatului Copiilor Iași, în cadrul galelor de excelență organizate de aceste instituții. În mai 2015 a fost selectată și premiată de Compania E.ON România în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean în proiectul „10 elevi de nota 10” și tot în 2015 a primit diploma de șef de promoție din partea Școlii Gimnaziale „Ștefan Bârsănescu”.
Fragment în avanpremieră din romanul „Măști ale sufletului”, autor Diana Petcu, Adenium, 2015
„Melina se așteptase să aibă din nou un vis prevestitor, un coșmar sau măcar să l mai vadă pe Joe o dată. Dar noaptea fusese liniștită, la fel ca zilele ce urmaseră. Băiatul cu păr albastru nu o mai vizitase și cert era că se simțea mai singură. Silvia încerca să o înveselească, dar intuia că prietena ei nu putea fi ajutată. Trecuse ziua testului și Melina știa că nu se descurcase așa cum ar fi sperat. Simțea că era amorțită și că viața se scurge încet din ea. În sinea ei, știa că nu era din cauza lui Joe. Ceva mult mai rău îi provoca acea stare și îi era prea frică să afle ce anume. În final însă totul se află, fie că vrem sau nu.
(…)
În următoarea zi, pe Melina o trezi zgomotul ploii bătând în geam. Era weekend, timpul perfect pentru a se relaxa și până și vremea ținea cu ea. Iubea ploaia, dar și zilele însorite. Se bucura de orice fel de vreme, în afară de răcoarea iernii. Iarna era cea mai tragică, mai tristă și mai neagră perioadă a anului pentru ea. Își petrecea Sărbătorile cu prietena ei, Silvia, cu mama ei și, rareori, cu tatăl ei, atunci când primea aprobare să vină acasă. Domnul Neman lucra în Spania, pe un șantier, în zilele de vară, iar în restul timpului avea grijă de bătrâni. Deși erau bogați, aceștia nu reușiseră să cumpere destulă iubire în viață și rămăseseră singuri, fie din cauză că nepoții sau copiii nu existau, fie că nu îi vizitau, pur și simplu. Dar Melina avea planuri mari. Își convinsese mama să stea acasă de Crăciun și, cu puțin noroc, tatăl ei avea să obțină aprobarea, după cum îi spusese ultima dată, când vorbiseră pe Skype. Bătrâna la care stătea acum era înțelegătoare, iar el făcea eforturi de a lucra în plus, pentru a obține vacanța de iarnă. Gândurile pozitive de dimineață o motivaseră pe Melina să se ridice din pat și să se ducă la cumpărături, ca să mai ia aer proaspăt. Totuși, nu și putea scoate din minte acea voce dură care îi ordonase să uite tot ce se întâmplase. Nu era nebună, știa ce e vis și ce e realitate. Ceștile încă nespălate din bucătărie erau o dovadă în plus. Dar oricine ar fi fost, cu siguranță nu aprecia faptul că Joe și Antonio stătuseră în preajma ei. Nu era tocmai o ucigașă sau o persoană cu afecțiuni mintale. Deci unde ar fi problema? Lăsă întrebările pe mai târziu și își puse geaca pentru a ieși din casă. Odată ce închise ușa își și puse mâinile în buzunar, dar simți ceva la mână. Scoase bucata de hârtie și se dovedi a fi cartea de vizită pe care i o dăduse doamna Bercu. După tot ce se întâmplase, ideea de a consulta un psiholog îi surâdea tot mai mult. Dacă totul era doar în mintea ei? Un vis care rula când era trează? Poate domnul Ebu avea să o ajute la găsirea răspunsurilor. Așa că schimbă brusc direcția. Pașii ei nu se mai îndreptau spre supermarket, ci spre cabinetul de psihologie.
Tunelul era luminat de neoane albicioase, plasate deasupra și de o parte și de alta a pereților. Aspectul argintiu al tunelului și zgomotul tablei de sub picioare creau o atmosferă stranie. Coridorul metalizat era lung, iar la capătul lui se afla o ușă ce se deschise automat în fața lui Edwin și a lui Antonio. Acum se aflau pe un hol în care răsuna muzică simfonică. Pe o parte a pereților erau portretele unor femei, iar pe cealaltă parte era o ușă de lemn cu model antic, elegant și trei portrete ale unor bărbați. Pe ușă nu scria nimic, dar era singura de pe întregul coridor, deci nimeni nu o putea rata.”
Cartea va fi disponibilă în scurt timp în librării și pe site-ul Adenium.
