fbpx
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!

Lansare de carte la Gaudeamus: Acesta este trupul meu, de Liviu Surugiu

Acesta este trupul meu

Pe la inceputul anului va spuneam ce mult ne-a placut romanul “Eral” al autorului Liviu Surugiu. Ba chiar i-am facut si o recenzie pe care o puteti citi aici si daca nu ati citit romanul poate va conving sa o faceti. Merita!

Acum a venit momentul sa fim invitati la lansare noii sale carti, Acesta este trupul meu, un volum de proza scurta care promite a fi la fel de interesant. Nu stiu voi cum sunteti dar noi suntem tare curiosi sa citim Acesta este trupul meu.

Lansarea va avea loc sambata, 19 noiembrie, in cadrul Targului International Gaudeamus care are loc la Romexpo de la ora 12:30.

In continuare avem o scurta prezentare a cartii si cateva pasaje din aceasta.

”Un mister așteaptă să fie descoperit lângă Saturn.
Un călugăr-detectiv află că evoluția pe Terra nu a urmat cel mai fericit drum.
Doi tineri se îndrăgostesc pe viață.
O femeie-procuror luptă cu singurătatea.
Iar un condamnat la moarte devine pentru naziști singura salvare.”
În Acesta este trupul meu… noiembrie 2016, Editura Tracus Arte

”În pelerinajul meu prin adâncurile ”Ultimei Euharistii”, aveam să dau peste lucruri nespus de surprinzătoare. Epuizându-mi ultimele puteri, am deschis panouri pe care altădată le evitasem, din supunere ori lipsă de interes. Am intrat în firide întunecate unde zăceau fragmente ale unor statui înfricoșătoare. Și mecanisme moderne, dar străvechi totodată, parcă rupte din nava noastră, dacă nu ar fi fost atât de corodate. Nu-mi venea să cred că transportam cu noi atâtea relicve, miliarde de mile prin spațiu, un efort inutil, monstruos și absurd.

Pe măsură ce, tot mai slăbit, mă târam dintr-o sală în alta, precum o insectă aproape arsă de Soare, iscodind templele primilor oameni, mintea îmi devenea confuză, iar halucinațiile începeau să treacă prin fața ochilor mei. Am văzut astfel lucruri care erau și, poate, lucruri care nu erau. Aveam impresia că lăsasem în urmă astronava și coboram în adâncurile unui strat de piatră prin forma goală a unei fosile prefăcute în praf. Pereții păreau interiorul unui mulaj al cărui model dispăruse lăsându-și amintirea în cavități asimetrice și nepământene. Iar pașii mei trezeau ecouri, înviind sunete uitate în fosele nazale ale unui craniu în formă de orgă.” – Acesta este trupul meu– noiembrie 2016, Ed. Tracus Arte

”În zori, am ieșit pe puntea exterioară. Deasupra noastră stelele străluceau străine, așezate parcă în hărți cerești noi și neîndurătoare. Dedesubt, inelele lui Saturn erau marcate de spițe mari, praf întunecat ce se rotea și pulsa în ritmul magnetismului planetar. Două icoane între care ”Ultima Euharistie” plutea maiestuoasă, galion spațial cu toate pânzele ridicate.

Am aruncat o privire spre casă. În vreme ce, pe bolta Americii, Saturn putea face orice, inclusiv să-și traseze prima literă prin mișcarea sa aparent retrogradă, de acolo Pământul nu apărea decât în apropierea Soarelui, împreună cu celelalte planete interioare. Am zărit palidul punct albastru, apoi m-am închinat și am plonjat.
Agățați la capetele unor tije enorme, coborâsem în adâncurile cețoase ale inelului F. Ne sincronizasem cu viteza lui de rotație și idolii de gheață ne păreau la fel de nemișcați ca ”Ultima Euharistie”. Din când în când, câte un iceberg rebel apărea din neant, corabie albă trecând iute pe lângă noi.
Oare de ce fusesem noi cei aleși? Și ce trebuia să vânăm acolo, atârnând la zeci de picioare unul de altul, în jungla inelară a lui Saturn? Tot ce aflasem era că, în 2005, sonda Cassini detectase nu doar un obiect ci și un semnal despre care se presupunea a fi un S.O.S., dar ale cărui sinusoide, primite câteva ore mai devreme, îmi păreau fără nici un înțeles.

Abia ne mai întrezăream, legănându-ne în armuri, cumpănind cârligele primitive, în vreme ce norii se umflau în jur ca o spumă poliuretanică sufocându-ne cu burțile ei. Așa cum ne învârteam, cu balizele licărind pe umeri, suspendați de tijele telescopice, păream un carusel de jucării deasupra patului unui copil, în ai cărui ochi așteptam să privim.

Brusc, mi s-a făcut frig, un frig de moarte. O revelație pusese stăpânire pe mine. Semnalul descoperit de Cassini nu era un S.O.S. Prin fața ochilor minții îmi treceau cu viteză diagramele emisiei din ultimii ani. Sonda îl receptase în exclusivitate pentru un singur motiv: mesajul se întrerupea de fiecare dată când lumea noastră ajungea în raza lui, Saturn putând fi observat de pe Terra doar zece luni pe an…
*
Dintr-o dată, am știut că se apropie. Rocile din jur, până la cele mai mici particule, făceau valuri în întâmpinarea lui.
În clipa când a apărut, am avut senzația că îl recunosc. Parcă aș fi eșuat undeva pe plaja memoriei speciei umane, trezindu-mă dintr-un vis pe care îl visaseră toți strămoșii mei. Un vis arhetipal, un mesaj ascuns în codul genetic, o alarmă țiuind precum sirena unui vapor ieșind brusc din ceață.
Și exact așa venea și exact așa era de mare. Avea peste șaizeci de yarzi, strălucea ca un diamant și purta în pântecul său transparent ceva…
*
Apoi, pur și simplu l-am pierdut. Obiectivele atașate la viziere nu-l mai localizau în nici un spectru. Computerul ne-a anunțat că dispăruse din inelul F și că etapa următoare fusese deja calculată în favoarea securității noastre.
Imediat, tijele telescopice s-au retras sub burta de gândac a navei și acolo ne-au lăsat, suspendați precum niște paraziți minusculi. Sasurile nu s-au mai deschis, pentru a nu se pierde timp. ”Ultima Euharistie” s-a ridicat și mai mult deasupra mării de iceberguri și a țâșnit razant cu planul inelelor, spre inima planetei.
Era ca și cum am fi căzut în gol pe lângă un zgârie-nori. Survolam un câmp de zăpadă cu ghețari uriași ale căror piscuri rebele etrava le spulbera fără milă. În față se umflau tot mai clar norii galbeni-portocalii din atmosfera superioară. În spate, inelele se așezau unele peste altele, cu viteză, într-un turn bidimensional spre bolta înstelată. Un turn cu sute de mii de etaje, grupate pe nuanțe de culori ce se succedau fulgerător. Din galben se desfăceau zeci de tonuri galbene, din verde, sute de tonuri verzui. Albastrul era albastru primar, albastru celest, cobalt, marin, mineral, persan, petrol, regal, safir, turcoaz, albastru imperial.
Apoi, am văzut cerul al doilea. Cel aflat între ultimul inel și suprafața gazoasă a planetei, a irupt brusc în fața noastră, un orizont înalt de cinci mii de mile, limpede și plin de stele. Era năucitor să vezi un al doilea cer, în interiorul aurei, și simțeam cum frica de până atunci se topea sub imperiul unui straniu sentiment de recunoștință.

Pe măsură ce ne apropiam de planetă, viteza inelelor creștea. Astfel că, atunci când am oprit deasupra unuia din sutele care formau zona B și ne-am sincronizat cu el, am văzut diferența: banda dinspre Saturn se rotea mai repede, particulele sale depășindu-le pe cele din jurul nostru care arătau nemișcate, în vreme ce fragmentele din cealaltă bandă, exterioară, fiind mai lente, păreau că se învârt înapoi.

În realitate, ne aflam într-o scenă de război înghețată: viteza reală a particulelor din jur era de cincisprezece ori mai mare decât a unui glonț.

Ne oprisem la timp acolo. În clipa următoare a apărut.

Și, cum a apărut, l-am lovit toți patru.
*
Până la urmă nu a murit nici unul dintre noi, deși la început crezusem că vom pieri toți. Roca, de forma unui nautil gigantic, ne-a luat după ea, ne-a târât departe, ca o balenă care îi trage în adânc pe vânătorii prinși de căngi și harpoane. Dar ”Ultima Euharistie” ne supraveghea fidelă și, după o vreme, îmbinând precizia computerelor cu intuiția noastră, am reușit să îl capturăm.

La capătul puterilor, am fost trași înapoi în cală, călare pe crisalida transparentă spre care aproape că nu aveam curaj să privim.” – Acesta este trupul meu – noiembrie 2016, ed. Tracus Arte

”Pe când traversam marea de asteroizi dintre Jupiter și Marte, am văzut ce putea face mnemorphitul.
Alerta de impact cu asteroizii ne smulsese brutal din starea noastră permanentă de somn-cu-ochii-deschiși. Pleoape duble de șarpe se închideau în cruce peste irișii transparenți ai hublourilor, în vreme ce noi tropăiam deja spre puntea comună. Până și duzele se pliau, iar motoarele se opriseră. Alarma țiuia tot mai puternic, pe măsură ce norul se apropia.

Primul contact a fost uluitor. Mă aflam lângă unul din pereții exteriori, când acesta a absorbit șocul, înfundându-se sub ochii mei. Apoi ploaia de fier a continuat frenetic. Fiecare asteroid își lăsa o clipă forma în blindaj, precum mânuțele unui făt care împinge nerăbdător în pântecul mamei sale. Priveam cuprinși de emoție loviturile ce închipuiau stranii paraidolii, căci în mnemorphitul argintiu se formau orbite încruntate și nări dilatate, fălci încleștate și colți prelungi.

Dar cel mai straniu era zgomotul: în vreme ce afară, în vid, nu se auzea nimic, înăuntru se propaga toată frustrarea sunetului, ca printr-o tamburină care separa două universuri și sub a cărei membrană tremurau speriați spectatorii ei. La început, bâzâitul unui roi de muște, urmat de șuierături; apoi, trosnete tot mai puternice, de parcă cineva împingea într-o ușă; în cele din urmă, tunetele a zeci de furtuni.

Și mnemorphitul continua să se frământe. Era ca și cum copilul aruncat de viu în metalul topit al clopotului Emille ar fi vrut, peste mii de ani, să iasă din acesta și să se întoarcă acasă.
Când ploaia de fier a încetat, iar pleoapele de șarpe ale ”Ultimei Euharistii” au început, încet, să se deschidă, nici o particulă nu se mai afla dincolo de hublouri. Mnemorphitul le respinsese pe toate.” – Acesta este trupul meu – noiembrie 2016, Ed. Tracus Arte

Anuta Stanculeanu
Total
0
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
Black Friday 2016

Black Friday 2016 în librăria online Humanitas

Next Article
Elizabeth a dispărut

Elizabeth a dispărut, de Emma Healey

Related Posts

Total
0
Share