Încă din momentul apariţiei, în 1839, Mănăstirea din Parma s-a poziţionat ca o capodoperă. Şi asta pentru că are toate ingredientele unei asemenea clasificări: intrigă, politică, erotism, simbolistică, proiecţie în secole. Nu a durat mult şi Balzac însuşi îi dedica o recenzie care includea exclamaţia „Este întrutotul perfectă!” şi care a contribuit decisiv la plasarea cărţii lui Stendhal printre operele de referinţă ale literaturii universale, lucru certificat ulterior de mari critici literari.
Aşadar, avem în faţa ochilor – şi a memoriei afective, infailibil seismograf al fiecărui cititor – o poveste clasică. Tânărul aristocrat italian Fabrice del Dongo îşi planifică viitorul şi începe prin a fi soldat în armata lui Napoleon, apoi, cu cel mai înalt cinism, urmează calea Domnului, devenind preot al Bisericii Romano-Catolice. În scenă intră eforturile mătuşii lui Fabrice, Gina, ducesă de Sanseverina, de a-l introduce pe tânăr la Curte. Cum altfel decât cu ajutorul amantului ei, primul ministru Mosca, un conte cât se poate de… însurat? Gina este, de altfel, suficient de frumoasă încât să fie curtată şi de prinţul Ranuce-Erneste IV, dar îl refuză sistematic, pentru că Mosca deschide uşile mai lesne. Povestea lui Fabrice mai include o seamă de aventuri, cum ar fi încarcerarea din motiv de crimă, felul în care evadează cu ajutorul unei frânghii şi cea din urmă poveste de iubire cu fiica încântătoare şi cam săracă cu duhul a temnicerului său. Sună a telenovelă de secol XIX? Doar sună…
În ciuda amestecului aparent de intrigi medievale pe care le întâlnim şi la alţi autori ai epocii (Maupassant, în „Bel-Ami”, realizează tot o astfel de frescă), ceva din Mănăstirea din Parma i-a determinat pe contemporani şi pe urmaşi s-o considere o operă capitală, pe care toţi iubitorii de literatură trebuie s-o parcurgă măcar o dată. Poate este vorba despre prospeţimea pe care o emană – a fost scrisă în şapte săptămâni, după ce autorul se încuiase în casă literalmente şi dăduse ordine să nu fie deranjat. Este, aşadar, o operă „dintr-o suflare”, ieşită năvalnic spre lume, fără prea multe „polizări” ulterioare care să-i dilueze forţa de expresie. Ca urmare, lectura are vervă şi elan, este spontană, captivantă cap-coadă şi, odată terminată, lasă în minte o efervescenţă care aminteşte de gustul şampaniei pentru papilele gustative.
Mai departe, umorul şi ironia sunt dublate de cinism exact când şi cât trebuie, dozajul intern politic al lui Stendhal răzbătând magistral în creionarea tăioasă a tuturor angrenajelor din interiorul unei curţi în care intriga este… cam totul. Aşa ajungem la o altă calitate a cărţii: impetuozitatea personajelor… de neuitat… veridice în ridicol, spumoase în superficialitate, calibrate perfect şi care lasă impresia că au fost cizelate cu anii. Gina, în special, reuşeşte să fie unul dintre cele mai remarcabile personaje feminine ale literaturii universale, jonglând fermecător cu pasiunea interzisă pentru frumosul ei nepot în timp ce umple Curtea de strălucire, egoism ambalat în glamour şi repliere exactă pe modalităţile de a-şi atinge scopurile.
În continuare… citiţi!
Cartea Mănăstirea din Parma, de Stendhal poate fi cumpărată cu reducere de la Libris, eMAG sau Elefant.
Am început şi eu cartea acum câţiva ani, dar cred că nu eram în dispoziţia necesară pentru o carte clasică cu multe intrigi politice şi amoroase. Deocamdată îl “judec” pe Stendhal în baza lui “Roşu şi negru”, o carte care mi-a plăcut tare mult în liceu.