Ziua 9: Cireșele tușei Veta și capra care a mâncat poezia
Matei merge la bunica, într-un sat din Neamț, și se trezește în plin Creangă: cireșe furate, scăldat la râu, o capră cu principii și o lene de dimineață demnă de Nică.
Bunica m-a chemat în Neamț „la cireșe”, ceea ce, în limba ei, înseamnă „să te văd, că ești slab ca un țâr”. Am lăsat-o pe doamna Popescu în grija lui Virgulă (sau invers, încă nu m-am lămurit; după cazul plăcintei cu vișine, ea cel puțin știe cu cine are de-a face), cu instrucțiuni pe trei pagini, pe care ea mi le-a corectat, și am luat trenul spre Târgu Neamț cu un rucsac și cu „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă în buzunarul hanoracului. Satul bunicii e la câțiva kilometri de Humulești. Am simțit că nu merg în vizită, ci direct în carte.
Bunica m-a așteptat la poartă, m-a pipăit pe brațe ca pe o pâine și a decretat: „Mătei, trebuie să mănânci.” Pe urmă m-a hrănit trei zile fără pauză. Stomacul meu, încă traumatizat de weekendul de naufragiat cu fasole rece, n-a protestat. Ciorbă, mămăligă, brânză, ouă, plăcintă cu brânză, plăcintă cu mere și „ceva ușor”, care s-a dovedit a fi sarmale. La fiecare masă mă privea cu aceeași bănuială blândă cu care o mamă de la țară își privește odrasla: știa că am făcut ceva, doar că nu știa încă ce.
Și aveam să fac. În spatele grădinii, peste gard, e cireșul tușei Veta. Un cireș uriaș, încărcat, roșu de-ți lua ochii. Bunica mi-a spus clar: „Din cireșul Vetei nu, că e supărăcioasă.” Bineînțeles că a doua zi la prânz eram în cireș. Nu din lăcomie, ci din documentare. Un corector trebuie să verifice sursele. Verificasem vreo două kile de surse când am auzit-o pe tușa Veta strigând de la poartă. Am sărit din pom ca Nică, doar că eu nu mai am zece ani, am douăzeci și nouă, și mi-am lăsat hanoracul agățat într-o creangă. Hanoracul cu „Cărțile sunt memoria visurilor”. Adică semnătura mea, cu litere mari. Tușa Veta l-a adus seara, împăturit, cu un castron de cireșe deasupra și cu mesajul: „Să-i spui lui Mătei că i le culeg eu, că-mi rupe crengile.”
A treia zi am mers la scăldat, la râu, cu niște veri de-ai mei de-a doua spiță. În carte, lui Nică i se ascund hainele ca să se învețe minte. Aici n-a fost nevoie de nicio mamă: a fost suficientă Mița, capra vecinului. Mița e o capră cu principii. Nu merge unde vrei tu, nu stă unde o legi și nu mănâncă iarbă dacă are la dispoziție ceva mai interesant. Ceva mai interesant au fost semnele mele de carte, căzute din buzunarul hanoracului lăsat pe mal. Le-a mâncat pe toate, cu citate cu tot, inclusiv pe cel cu „Răbdare. Aceeași oră. Nu vorbi.”, pe care îl scrisesem în prima seară a metodei vulpii și pe care, în sfârșit, începusem să-l respect. Am ieșit din apă și am alergat după ea prin luncă, în chiloți de baie, strigând „Dă-mi-l înapoi pe Eminescu!”. Mița s-a oprit, m-a privit lung și a mestecat demonstrativ. Satul a avut subiect de discuție pentru tot restul verii.
Seara, pe banca de la poartă, vecinul bunicii, nea Ilie, stătea cu mâinile pe genunchi și comenta lumea, politica și prețul motorinei, cu o răbdare și o ironie care m-au dus imediat cu gândul la „Moromeții” de Marin Preda. L-am întrebat dacă a citit cartea.
– Am citit-o, mă, cum să nu. Da' eu vorbesc mai bine.
N-am avut ce să-i răspund.
Cea mai mare descoperire am făcut-o însă despre mine. În fiecare dimineață, bunica intra la cinci și jumătate în odaie și zicea: „Mătei, s-a sculat soarele de mult.” Iar eu, om în toată firea, corector cu experiență, mă întorceam pe partea cealaltă și mormăiam exact ca Nică: încă cinci minute. Cinci minute deveneau o oră, ora devenea plăcintă. Am înțeles atunci că lenea de dimineață nu e un defect al copilăriei. E o tradiție moldovenească, transmisă cu grijă din generație în generație, iar eu sunt unul dintre păstrătorii ei cei mai fideli.
Am plecat cu o sacoșă de cireșe, două borcane de dulceață, o plăcintă „pentru drum” care putea hrăni un vagon și cu bunica făcându-mi cruce la poartă. A doua zi i-am dus Ilincăi, la anticariat, un borcan de dulceață de cireșe. A zis că e cea mai bună dulceață pe care a mâncat-o vreodată. I-am spus că e din cireșul tușei Veta și că am riscat mult pentru ea. Nu era chiar o minciună.
Seara m-a sunat bunica.
– Ai ajuns, Mătei? Ai mâncat? Ia ascultă, te-a căutat cineva azi la poartă.
– Cine?
– Mița. A stat o oră acolo și a behăit. Cred că i-e dor de Eminescu.
– Matei Ink
Cum ți s-a părut?
Prețuri actualizate zilnic. Bookuria primește un mic comision dacă cumperi după un click, fără cost în plus pentru tine.
Ce carte să citească Matei într-un episod următor?
Alege una dintre cele trei cărți. Dacă votul strânge cel puțin 5 voturi, cartea câștigătoare intră într-unul dintre episoadele următoare ale jurnalului (câteva sunt deja scrise). Votul rămâne deschis până apare episodul următor – marți, 3 noiembrie, la ora 10:00. Matei apare de două ori pe săptămână, marțea și vinerea.
Comentarii
Încă niciun comentariu. Spune-ne ce crezi!
Vrei să spui ce crezi? Comentariile se scriu din contul gratuit de cititor.
Corector la o editură mică din București, cititor cu degetele pătate de cerneală și autorul unui manuscris început de patru ani. Îl găsești zilnic la anticariatul de peste drum.
