Ziua 5: Cazul ziarului dispărut și al plăcintei cu vișine
Ziarul doamnei Popescu a dispărut, la fel și o felie de plăcintă. Matei, proaspăt ieșit din „Sherlock Holmes”, preia cazul cu lupa. Doar că adevăratul detectiv al blocului e altcineva.
Ora 7:40. M-a trezit o bătaie în ușă care nu era o bătaie, ci o anchetă. Doamna Popescu, în capot vișiniu, cu ochelarii pe vârful nasului și cu o expresie pe care n-am mai văzut-o din clasa a opta, la teza de la română.
— Matei, maică. Mi-a dispărut ziarul.
Doamna Popescu primește ziarul pe preș în fiecare dimineață, de douăzeci de ani; e ultima abonată din bloc și probabil din tot Cotroceniul. Și nu doar ziarul. De pe pervazul de la bucătărie, unde pusese la răcit o tavă de plăcintă cu vișine, lipsea o felie. Una întreagă.
Coincidență nefericită: tocmai terminasem aseară, după miezul nopții, o culegere de povestiri cu „Sherlock Holmes” de Arthur Conan Doyle. Mintea mea era încă pe Baker Street, cu ceață, pipă și deducții. M-am îmbrăcat repede, hanorac, stilou după ureche, am scos din sertar o lupă rămasă de la colecția de timbre a tatei și am anunțat:
— Doamnă Popescu, preiau eu cazul.
Ea m-a privit peste ochelari cu o răbdare infinită și a scos din buzunarul capotului un carnețel.
Prima deducție: urmele. Pe preșul doamnei Popescu era o frunză uscată. Am explicat că frunza vine de la teiul din fața blocului, deci făptașul a venit din exterior, deci nu locuiește în bloc, probabil e un colecționar de ziare, posibil un jurnalist rival. Doamna Popescu a observat că frunza a ajuns acolo, cel mai probabil, pe papucul meu, pentru că eu tocmai călcasem pe preșul ei. Am trecut la deducția a doua.
A doua deducție: motivul. Cine are nevoie de un ziar? Cineva care vrea să afle ceva. Ce era în ziarul de azi? Am căutat pe telefon: un articol despre reabilitarea termică a blocurilor. Deci vinovatul e administratorul, care vrea să ascundă de locatari prețul reabilitării. Doamna Popescu m-a întrebat cum se leagă asta de plăcintă. Am spus că administratorul era, probabil, și flămând. Ea a notat ceva în carnețel. N-am văzut ce, dar a subliniat de două ori.
A treia deducție: am pus lupa pe pervaz și am găsit firimituri. Am declarat că firimiturile duc spre jgheab. La jgheab, nimic. Am început să suspectez porumbeii. Porumbeii de la Piața Unirii, cei pe care i-am jignit acum câteva zile, în timpul ocolului Bucureștiului, aveau și motiv, și ocazie.
Abia atunci doamna Popescu a închis carnețelul și a început ea. Doamna Popescu a citit toate romanele polițiste din biblioteca de cartier, de două ori, a doua oară cu creionul în mână.
— Matei, maică, uite cum stau lucrurile. Felia lipsă nu e tăiată, e trasă. Marginea e zdrențuită, deci n-a fost folosit cuțit. Pe pervaz sunt fire negre, scurte. Pe preș e o urmă mică, rotundă, de vișină. Iar ușa ta a stat azi-noapte întredeschisă, pentru că ai ieșit să duci gunoiul la unu și ai uitat-o așa. Te-am auzit.
A făcut o pauză. Una lungă, de profesoară care așteaptă ca elevul să ajungă singur la răspuns.
— Fire negre, am repetat. Scurte...
Ne-am întors amândoi, încet, spre ușa apartamentului meu.
Am găsit dovezile în cadă. Mai exact, în biblioteca de urgență din cadă, între volumul al doilea din Don Quijote, încă necitit (cavalerul își linge încă rănile de la trotinete), și o enciclopedie a fluturilor. Acolo, pe ziarul doamnei Popescu, făcut frumos cuib, dormea Virgulă. Lângă el, o crustă de plăcintă. Pe pata albă în formă de virgulă de pe piept avea o pată roșie, foarte suspectă, de vișină.
— Elementar, a zis doamna Popescu.
Am stabilit apoi, pe palier, că ea a fost Holmes, iar eu Watson. Cu observația ei că Watson măcar ținea un jurnal ordonat. Mi-a acceptat scuzele, după ce mi le-a corectat de două ori: nu se spune „sincer îmi pare rău”, ci doar „îmi pare rău”, pentru că la oamenii cumsecade „sincer” e pleonasm. Ca pedeapsă educativă, mi-a împrumutat „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Acolo, zice ea, e un detectiv care chiar gândește și o bibliotecă în care se întâmplă lucruri. Am promis că îl citesc. Am promis și că îi cumpăr ziar nou. Virgulă n-a promis nimic.
Ora 18:00, anticariatul. Raftul de lângă tejghea: metoda vulpii a ajuns, în sfârșit, aproape. I-am povestit Ilincăi tot cazul, cu lupa, cu administratorul și cu porumbeii. A râs atât de tare încât a trebuit să-și scoată ochelarii.
— Deci ai acuzat administratorul, porumbeii și un jurnalist rival înainte să-ți bănuiești propriul motan?
— Un detectiv bun nu-și suspectează familia, am zis.
— Un detectiv bun, a zis Ilinca, ar observa că cineva vine aici zilnic, la aceeași oră, de două săptămâni. Mâine ies la șase. Poate bem o cafea. Elementar, nu?
Am ieșit fără să cumpăr nimic. Din nou. Dar de data asta n-a fost metoda omului care fuge. A fost metoda omului care, de fericire, a uitat cum se merge.
– Matei Ink
Cum ți s-a părut?
-
Libris.ro
28,50 lei30,00 leiCumpără
Prețuri actualizate zilnic. Bookuria primește un mic comision dacă cumperi după un click, fără cost în plus pentru tine.
Ce carte să citească Matei într-un episod următor?
-
Linia frumuseții Alan Hollinghurst0%
-
Caz închis Stelian Turlea0%
-
Kyparissia Alexandra Niculescu0%
Votul s-a încheiat fără voturi. Votează la episodul cel mai nou!
Comentarii
Încă niciun comentariu. Spune-ne ce crezi!
Vrei să spui ce crezi? Comentariile se scriu din contul gratuit de cititor.
Corector la o editură mică din București, cititor cu degetele pătate de cerneală și autorul unui manuscris început de patru ani. Îl găsești zilnic la anticariatul de peste drum.
