Ziua 3: Motanul care vorbea și manuscrisul care nu ardea
Cu „Maestrul și Margareta” pe noptieră, ziua lui Matei o ia razna: Virgulă pare să vorbească, un domn cu baston știe prea multe despre Ilinca, iar manuscrisul lui dispare fără urmă.
Ora 7:15. Primul semn că ceva nu era în regulă: Virgulă m-a trezit. Virgulă nu trezește pe nimeni; Virgulă e trezit de foame, cel mai devreme, la unsprezece. Stătea pe pieptul meu, pe pagina 112 din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, pe care adormisem cu cartea pe față, și mă privea fix.
— Mrrau-aaaa, a zis.
Iar eu, încă pe jumătate în Moscova anilor ’30, am auzit foarte clar: „Ai întârziat.” Am sărit din pat. Nu întârziasem. Telefonul arăta că mai am o oră. Dar senzația că motanul meu știe ceva ce eu nu știu nu m-a mai părăsit toată ziua. Știu, motanul din carte e uriaș și vorbește de-adevăratelea, cu o obrăznicie de mare clasă. Virgulă e mic. Dar obrăznicia e aceeași.
— Tu nu vorbești, i-am zis, în timp ce-i puneam boabe în castron.
Virgulă a mâncat, s-a spălat pe lăbuță și s-a uitat la mine exact ca un personaj care tace pentru că știe că oricum nu l-ar crede nimeni.
Ora 8:20, stația de tramvai. Lângă mine s-a oprit un domn înalt, cu palton lung deși era cald, cu un baston negru cu mâner de argint și cu o sprânceană vizibil mai sus decât cealaltă. M-a privit ca și cum m-ar fi recunoscut dintr-o poveste.
— Dumneavoastră sunteți tânărul care trece în fiecare zi la ora șase pe la anticariat, a zis. Nu era o întrebare.
— Eu... da?
— Domnișoara Ilinca este o persoană foarte cultă. Ar fi păcat să rămână doar la poezie.
Apoi a venit tramvaiul, domnul s-a urcat, iar eu am rămas pe peron cu gura deschisă. N-am apucat să mă urc. Tramvaiul a plecat. Am stat acolo un minut întreg, întrebându-mă dacă tocmai am întâlnit un diavol elegant, un client fidel al anticariatului, un unchi foarte protector sau doar unul dintre cei paisprezece mii de oameni care m-au văzut duelându-mă cu trotinetele. Cel mai tare m-a speriat că știa de ora șase. Metoda vulpii presupune discreție, nu public.
Ora 9:40, la editură. Domnul Vasilescu m-a întâmpinat cu o frază care ar putea fi motto-ul Editurii Virgula:
— Corectura la volumul de rețete trebuia gata ieri.
M-am așezat la birou și am descoperit al treilea semn. Manuscrisul meu, „Capitolul 1”, varianta a treizeci și șaptea, pe care îl țin în sertarul de jos, sub dicționarul ortografic, dispăruse. Sertarul era gol. Doar dicționarul, singur și trist.
Am căutat peste tot. Sub birou. În coșul de hârtii. În imprimantă. Am întrebat-o pe colega de la paginare, care mi-a spus, fără să ridice ochii din calculator, că manuscrisele nu ard, după care a râs, pentru că și ea a citit cartea. Mie nu mi-a venit să râd. Patru ani de muncă. Treizeci și șapte de începuturi. Bine, treizeci și șase erau mai proaste decât al treizeci și șaptelea, dar erau ale mele.
Seara, ca să mă liniștesc, am trecut pe la anticariat. Ora 18:00, fix. Raftul de la mijloc, conform planului. Ilinca stătea la tejghea și citea ceva cu o față foarte concentrată. Când m-a văzut, a închis grăbită și a pus deasupra un exemplar din „Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski, ca un om care ascunde o probă.
— A trecut azi pe aici un domn cu baston? am întrebat.
— Domnul Woland? a râs ea. Glumesc. Domnul Lazăr. Vine de treizeci de ani, cumpără numai cărți rusești și îmi dă sfaturi de viață. Te-a speriat?
— Puțin.
— Pe mine m-a speriat azi altceva, a zis Ilinca, și s-a înroșit ușor.
Nu mi-a spus ce. Am cumpărat o carte de poezie la întâmplare, ca să am un motiv să mai stau două minute. Am stat patru. E un record.
Acasă, al patrulea semn. Pe masa din bucătărie, sub Virgulă, care dormea întins ca un sfinx, stătea manuscrisul meu. Teanc, cu agrafa la locul ei. Am încremenit. Apoi mi-am amintit: aseară l-am luat acasă, ca să-l recitesc. Eu. Cu mâna mea. L-am lăsat pe masă, iar azi-dimineață Virgulă dormea pe el, așa că nu l-am văzut. Perfect logic. Aproape liniștitor.
Doar că pe ultima pagină, cu creionul, într-un scris rotund pe care nu-l cunosc, era o singură notă: „Începutul e bun. Nu-l mai rescrie.”
Am bătut la doamna Popescu și am întrebat-o dacă a intrat cineva la mine. Mi-a spus că nu, că ea ar fi știut, dar că a văzut azi după-amiază un domn cu baston pe scara blocului, „foarte politicos, cu o sprânceană cam sus”.
M-am întors în bucătărie. Virgulă a deschis un ochi, s-a uitat la mine, apoi la manuscris, apoi iar la mine.
— Mrrau, a zis.
Jur că a sunat ca „Ți-am zis”.
– Matei Ink
Cum ți s-a părut?
-
Libris.ro
40,00 lei
Cumpără
Prețuri actualizate zilnic. Bookuria primește un mic comision dacă cumperi după un click, fără cost în plus pentru tine.
Ce carte să citească Matei într-un episod următor?
-
Coroana de oase aurite Jennifer L. Armentrout0%
-
Hopeless. Fara speranta Colleen Hoover0%
-
Numele trandafirului Umberto Eco0%
Votul s-a încheiat fără voturi. Votează la episodul cel mai nou!
Cărțile din acest articol
Le găsești azi la librăriile online, cu cel mai bun preț.
Comentarii
Încă niciun comentariu. Spune-ne ce crezi!
Vrei să spui ce crezi? Comentariile se scriu din contul gratuit de cititor.
Corector la o editură mică din București, cititor cu degetele pătate de cerneală și autorul unui manuscris început de patru ani. Îl găsești zilnic la anticariatul de peste drum.
