Pare de domeniul fantasticului (sau al unei mari puteri de… neînţelegere) să afirmi că suişurile şi coborâşurile economiei mondiale sunt de domeniul trecutului şi că lumea şi-a învăţat lecţia şi este pregătită să le prevină. Şi totuşi, aceste afirmaţii porneau la începutul anilor 2000 de la un premier al unei mari puteri mondiale – Gordon Brown – şi de la un câştigător de Nobel, Robert Lucas. Ce a urmat, infirmându-i copios pe aceşti doi oameni de seamă şi pe cei care gândeau ca ei (plus pe cei care i-au crezut), se ştie.
Liaquat Ahamed prezintă o carte fără vârstă. Mai exact, povestea felului în care simpla lăcomie, orgoliile plasate în funcţii cheie şi rapacitatea, învelite frumos, au fost mai puternice decât guvernele şi cât se poate de seducătoare pentru oamenii obişnuiţi, care s-au lăsat „adormiţi” de vremurile de aparent belşug. Doar că în umbră întotdeauna a pândit cineva…
Cartea poate fi cumparata cu reducere de aici.
Un mare set de erori în care au căzut decidenţii politici a fost cel de la sfârşitul Primului Război Mondial. Economiile devastate şi imensele despăgubiri de război impuse învinşilor au otrăvit relaţiile financiare internaţionale: Germania datora o sumă enormă Franţei, care la rândul ei era îndatorată Marii Britanii, care şi ea avea datorii la Statele Unite. Când acest carusel al îndatorării a generat o presiune prea intensă, a crăpat cu zgomot, aruncând întreaga lume în haos economic. Marii bancheri erau pe fază, să joace marile cărţi. „Montagu Norman, de la banca Angliei, era ca o pictură de Van Dyck – figură prelungă, barbă, pălărie mare… Un tip misterios şi complicat, despre gândurile căruia nimeni nu ştia nimic”. Norman a crezut că întoarcerea la valoarea aurului a mişcărilor financiare internaţionale era o chestiune de mândrie naţională britanică; nu putea accepta ideea ca City of London să fie pe locul doi în lume. L-a susţinut prietenul său de la US Federal Reserve, Benjamin Strong, „un tip fragil, veşnic convalescent, a cărui moarte, în 1928, avea să aibă serioase consecinţe pe pieţele financiare”. Tot la valoarea aurului se gândeau şi Hjalmar Schacht, bancherul numărul unu din Germania, „un ins cu o extraordinară capacitate de a-şi face duşmani şi un fervent susţinător al naziştilor” şi Emile Moreau, guvernatorul Băncii centrale a Franţei, cere „avea o reacţie de respingere la adresa lui Norman”: „Încăpăţânat şi lipsit de imaginaţie, era un luptător magnific pentru câştiguri mari şi rapide”.
Cu aceşti oameni începeau maşinaţiuni despre care lumea hăcuită de război nu avea să afle mare lucru, dar pe care le va plăti decenii la rând. Churchill, deşi nu-l suporta pe Norman, era de acord cu el că nu se putea accepta ideea unei diminuări a puterii financiare a Marii Britanii. Unul dintre bancherii englezi şi fost demnitar, Reginald McKenna, i-a avertizat pe cei ce puneau la cale o schemă ce se va dovedi un dezastru: „Va trebui să daţi înapoi. Şi va fi un iad”.
Obstinaţia de a calcula mersul finanţelor lumii după preţul aurului a devenit un coşmar în realitate. Culmea, a început cu Marea Britanie, apoi s-a extins în mai toată lumea. Rezervele mondiale de aur nu erau suficiente pentru a regla presiunea, iar Banca Angliei, care este imposibil să nu fi ştiut asta, gestiona cu greu faptul că lira sterlină circula la un curs anormal. Comercianţii pierdeau rând pe rând pieţe de desfacere. Nici Federal Reserve nu ştia ce să mai facă: să ţină Europa pe linia de plutire tăind dobânzi sau să controleze speculaţiile de pe Wall Street prin creşterea lor. Finalul acestor contorsiuni generate de orgolii şi lăcomie a fost Marea Depresiune din 1929-1933.
Cartea lui Ahamed certifică faptul că lumea are de unde învăţa şi se poate feri să repete greşelile trecutului. Dar crizele vor veni şi vor trece, plătite de oamenii obişnuiţi până la urmă, atâta vreme cât lăcomia, orgoliile şi războaiele vor veni şi vor trece…
Roxana Ichim
