Există părinți care își văd copiii ca pe niște trofee sau ca pe niște atleți cu ale căror recorduri să se împăuneze. Uneori sunt doar bieți complexați care încearcă să evalueze urmașii în funcție de propriile lor înfrângeri și deziluzii, alteori așa pot ei să perceapă copiii proprii, ca pe reflexii ale eu-lui. Exisă, firește, și mulți părinți care își percep copiii ca pe ceea ce sunt – alte persoane, demne de respect, de dragoste și de atenție, și mai ales libere să se dezvolte în felul propriu.
Acesta este epicentrul cărții Tatăl celuilalt copil – pornind de la realitatea că micul erou Shahab este un copil „cu probleme”, autoarea îl pune în oglinda parentală. Ce găsește acolo cel mic? Fundamentul unei amărăciuni prea timpurii: „toți copiii buni, sănătoși, frumoși și deștepți sunt ai taților, pe când copiii proști, urâți, bolnavi și muți sunt ai mamelor?”.
De unde toate acestea? De la faptul că tatăl său nu acceptă faptul că micuțul nu vorbește, că este închis în sine, că trăiește într-o lume în care preferă compania prietenilor imaginari Asi și Babi. Una peste alta, puștiul nu se ridică la înălțimea așteptărilor adultului care i-a dat viață. Acesta reacționează abrupt. Este dezamăgit, mânios, rece, aproape ostil; nu înțelege și pare mereu pe punctul de a huli ceea ce nu poate înțelege, cum ar spune un filosof. Reacțiile tatălui generează reacțiile fiului: Shahab ajunge să creadă în micul lui for interior că tatăl său nu se ridică la înălțimea așteptărilor lui de copil și pentru asta devine și mai ermetic, și mai decis să refuze să fie ce așteaptă omul mare de la el. Cercul vicios o afectează profund pe mama băiatului, o femeie tot mai tristă, căreia cititorul cărții Tatăl celuilalt copil îi percepe drama în interiorul câtorva capitole pe care le povestește personajul însuși. Mama îl apără, mama așteaptă cu răbdare, știind că undeva în interiorul copilului ei este nu un campion sau un încartiruit în norme, ci el însuși, așa cum îl vrea destinul propriu să fie. Cu atât mai mult cu cât femeia deplânge în tăcere și propriul mariaj nefericit, și renunțarea dureroasă la visuri proprii… „În zilele acelea, în cotloanele minții mele, ajunsesem să cred că dacă mama ar fi mai veselă și mai puțin amărâtă iar tatăl lui Arash ar fi ca domnul Karimi și mi-ar da mai multă atenție și m-ar iubi mai mult, sigur aș fi putut vorbi deja”.
Parinoush Saniee, autoare a cărții „Cel care mă așteaptă”, reușește din nou o frescă a societății iraniene, cu nucleul ei cel mai dur, familia. Tradiționalismul pare încă atotînvingător, iar „diferit” este greu de acceptat. Unii adulți nu par să aibă resursele mentale și afective de a gestiona cu blândețe și afecțiune, în timp, ce nu se încadrează în tiparele prestabilite. Nu contează că poate fi vorba despre propriul copil; trebuie să se încadreze în norme și tipare, automat negându-se faptul că tot ce este natural este unic.
În final, este doar o chestiune de timp până când Shahab se demonstrează; în tot acest timp, totuși, își dorește ca tatăl său să fi putut fi altfel tot atât de mult cât părintele și-ar fi dorit ca el să fie altfel. Până la urmă, tot o cursă și tot un finish fără învingători, în care doar copilul este lipsit de vină.
Romanul Tatăl celuilalt copil, de Parinoush Saniee poate fi cumpărat cu reducere de la Elefant, Libris sau eMAG.
