Unele dintre cele mai captivante cărţi sunt cele scrise de un autor obsedat de opera altuia. Un astfel de exemplu este şi „Colm Toibin despre Elizabeth Bishop”, în care criticul Colm Toibin scrutează poezia până la momentul în care îl leagă pe cititor de ea cu fire nevăzute.
Este adevărat că acelaşi lucru se poate spune despre însăşi poezia „radiografiată” – o etalare de virtuozitate, în care nimic nu vine uşor sau repede, o aşteptare îndelungată, cu efecte de tango. Elizabeth Bishop crede în esenţa lucrurilor lăsate nespuse, intuite, fiind o adversară a exhibiţionismului în poezie. Astfel o vede şi Toibin: „În poezia lui Bishop, mult este insinuat de ceea ce pare a fi descriere, utilizată ca o formă disperată de a evita descrierea sinelui. Privirea spre lume este o formă de a privi oriunde altundeva decât spre propria persoană”.
Nu este de mirare. Elizabeth Bishop a avut parte de o copilărie dificilă: tatăl ei a murit când ea era foarte mică, iar mama ei, instabilă psihic, a fost internată într-o clinică atunci când copila avea doar cinci ani. Poeta de mai târziu, crescută de rude, nu a mai revăzut-o niciodată. „Poezia mi-a salvat viaţa”, mărturisea ea, dar acest lucru nu înseamnă că a dat frâu liber exhibiţionismului poetic. Dimpotrivă: tot ce a avut de spus despre luptele ei interne, despre romantismul din viaţa ei a rămas mai degrabă ascuns în rime perfect calibrate. Este exact provocarea de care s-a lăsat sedus Toibin: aceea de a descifra mesajele ascunse în tăcerile poetei Elizabeth Bishop: „Rândurile lui Bishop poartă însemnele unei lupte; este ca şi cum a scris dezvăluiri, apoi le-a şters sau le-a ascuns în penumbră”.
Şi totuşi, personaje de excepţie sunt readuse în plină lumină: Lota de Macedo Soares, arhitecta captivantă alături de care Elizabeth Bishop a trăit în Brazilia (şi care s-a sinucis mai târziu); Thom Gunn, poetul blazat care şi-a găsit o nouă sevă literară peste ocean; Robert Lowell, strălucitul scriitor pe care Bishop l-a considerat cel mai bun prieten şi care i-a furnizat lui Toibin „sarea şi piperul” unei corespondenţe jucăuşe, pline de tâlcuri ascunse.
Toibin a găsit „teren propice” propriului fel de a percepe opera litarară în poezia lui Bishop. El însuşi cu probleme de vorbire, se consideră „un prieten al tăcerii“. Plastic fie spus, apelul lui la poezia lui Elizabeth Bishop este şi un semnal că în literatură este preferabil uneori să fie scăzute acutele, potolite sunetele înalte şi sesizate reglajele fine de care în special poezia este atât de capabilă.
Cartea in engleza poate fi cumparata de aici.