Într-o zi din cele două săptămâni de huzur culinar şi melancolic, cu agitaţie casnică şi maladiv comercială, proprie sărbătorilor de iarnă, am fost înştiinţaţi că Academia Română a premiat două lucrări tipărite la Editura Universităţii din Bucureşti (EUB). Fireşte, anunţul oficial ne-a bucurat peste măsură, mai ales pentru străduinţa autorilor de a îmbogăţi cercetarea românească cu două cărţi de referinţă (de altfel, evenimentul este consemnat într-un comunicat de presă postat pe site-ul EUB).
În acest editorial nu ne-am propus să scriem despre premii, deoarece suntem fanatici în a respecta cu sfinţenie regula „lauda de sine nu miroase a bine”, ci despre instituţia care a pecetluit şi pecetluieşte recunoaşterea ştiinţifică şi culturală a creaţiilor naţionale.
La fiecare sfârşit de an calendaristic toată lumea premiază pe toată lumea, cu agende, calendare, decoraţii, diplome şi, pe alocuri, cu ceva bani. E un gest frumos, de tradiţie, care instituie un confort spiritual ales şi promiţător. Însă când cineva sau ceva intră în atenţia Academiei Române, este, după părerea noastră, cu totul diferit, deosebit, ceva care depăşeşte cu mult cănile şi pixurile personalizate, puse în pungi colorate, din hârtie. Publicul larg nu face această distincţie, dimpotrivă, plasează instituţia în rândul celor comune din societate, iar mass-media tace mâlc, nu scrie nimic despre activitatea celui mai important for al culturii şi ştiinţei naţionale.
Singurele intervenţii apar doar atunci când se simte o sămânţă de scandal. Nimic mai mult! Din această cauză, în viziunea celor mulţi, imaginea Academiei Române este una confuză, nici măcar aproximativă, chiar minimalizată.
În primul rând, numele de „academie” s-a răspândit ca vântul în onomastica unor instituţii mioritice. Astfel, avem „academii de fete”, „academii de băieţi”, „academii CISCO”, „academii EBS”, „academii de SAP, APAB, Basis” (în ignoranţa noastră, recunoaştem, nu ştim ce înseamnă aceste iniţiale). Lista instituţiilor astfel botezate e mult mai lungă. Lista celor care urmează să primească botezul ar fi: primăriile devin academii administrative (prescurtat AA); parlamentul – academia deputaţilor şi senatorilor (ADS); guvernul – academia de miniştri (AM); ministerele – academii de secretari de stat (ASS); şcolile – academii de profesori, elevi şi părinţi (APEP). Şi aşa mai departe.
Dintr-o curiozitate proprie am întrebat câţiva tineri studenţi dacă cunosc cel puţin două nume de membri ai Academiei Române. Răspunsul a fost cel aşteptat: niciunul. În schimb, ni s-au înşiruit, printr-o gestică de profundă cunoaştere, nume de „vedete” autohtone care s-au măritat şi divorţat, care s-au îngrăşat şi slăbit, care au înşelat şi ademenit, care cheltuie sau nu, care s-au destrăbălat prin cluburi sau nu.
În limbajul comun – cititorii ştiu asta –, cine dă dovadă de analfabetism este catalogat „academician”.
Nu ştim dacă în alte spaţii europene, şi nu numai, respectul faţă de academiile naţionale este identic cu cel de pe plaiurile noastre. Însă ştim că Academia Română este unică şi înseamnă valoare intelectuală.
Alexandru Calmâcu
Redactor șef Editura Universităţii din Bucureşti (EUB)
