2
– Ăsta ce mai vrea? – îi scăpă Anei văzându-l pe vizor pe detectivul Igor Bradea.
Ana începu să ucidă de la şaptesprezece ani şi, chiar dacă debutul şi-l făcu accidental, mai mult împinsă de împrejurări, iar asasinatul nu reprezenta pentru ea nici un ideal în viaţă, nici vreun mijloc de-a izbândi, continuă mai apoi să curme vieţi, vădind o oarecare seninătate în acţiunile sale. Câteva particularităţi o distingeau de alţi criminali: Nu prea lăsa urme la locul faptei, aproape întotdeauna mobilul era unul vag, dacă nu inexistent, nu opera de două ori în aceeaşi manieră şi, în plus, întotdeauna concepea o anumită scenografie, astfel încât descoperitorul cadavrelor să fie surprins şi impresionat. La acestea, s-ar mai adăuga un detaliu: niciodată Ana nu fusese condamnată, chiar dacă Igor o citise de ani buni, instincte similare măcinându-l și pe detectiv, cu deosebirea că acesta reuşise să şi le înfrâneze într-o mai mare măsură.
Pornind către Ana, Igor Bradea nu-şi făcuse vreun plan. Ştia cu certitudine că ea este făptaşa, dar se decise să improvizeze. „Nu mai am răbdare să aştept rezultatul analizelor! De fapt, ce să mai spună nou despre un trup tranşat în cincisprezece bucăţi?”
Am amintit deja prima reacţie a Anei când privi pe vizor. Ezită apoi doar câteva fracţiuni de secundă şi se decise să descuie.
– Igor! Ce surpriză! Sper că nu s-a petrecut nimic grav!…
– Nu tocmai… Ai ceva rece? Carbogazos, dacă se poate.
„Nu-i prost! Într-o băutură carbogazoasă distingi imediat otrava… Deşi, cum pare-a fi singur, nici n-ar fi necesar să apelez la otravă”.
– Chiar vreau ceva carbogazos – preciză Igor -, nu m-am gândit că ai să mă otrăveşti! Şi, în general, încearcă să părăseşti astfel de gânduri, am şi revolverul la mine!
Ana fu neplăcut surprinsă, aşa cum ni se întâmplă fiecăruia atunci când cineva pare a ne citi gândurile. De altfel, Igor pătrunse demult în mintea ei şi-i oarecum de mirare că niciodată nu s-a ajuns la o condamnare. Însă, aşa au fost timpurile. Fie un procuror a considerat dovezile ca fiind insuficiente şi indirecte, fie autopsierii săvârşeau vreo dobitocie şi încurcau cadavrele, fie raţiuni de stat impuseră abandonarea unor cazuri. „Acum, s-ar putea să scape cu criza!” – îşi mai zise Igor, apoi se aşeză şi-şi scoase pachetul de ţigări.
– Ce mai e nou prin târg? – întrebă suspecta.
– Ce se ştie. Sinuciderea Ramonei, percheziţia de la OTV, asasinarea doamnei ministru al Turismului…
– A fost asasinată? Cum aşa? – păru Ana uimită.
– Cum?… Cum se asasinează. Puţin mai spectaculos decât de obicei. Cred că tu mi-ai putea da mai multe amănunte… Interesant că, din tot ce-am înşirat, doar la asta ai reacţionat.
– De celelalte două ştiam de la televizor, asasinatul însă reprezintă o noutate. Sper că nu insinuezi…
– Nu insinuez nimic, ţi-o spun direct, ştiu că tu ai fost! Ne cunoaştem, doar, de şaisprezece ani, ai dublul vârstei de la care ai început să ucizi…
– Adică, mă faci şi ucigaşă?
– Ana, ce rost au mutrele astea? Ştii la fel de bine ca mine că tu ai fost! Normal, nu mă aşteptam să spui: Da, eu am ucis-o, vreau să suport consecinţele severe ale Justiţiei… Dar, mă gândeam că vei vădi puţină decenţă.
– Aşadar, sunt ucigaşă şi indecentă! Şi pentru asta te-ai obosit să vii până aici, başca să mai ceri şi-un suc.
– N-am cerut suc, am cerut ceva carbogazos. Putea să fie şi bere.
– Şi dacă am un alibi solid?
– Scârţ! Ce alibi ai putea avea?
– Am fost la o întrunire la care m-au văzut în permanenţă zeci de oameni!
– Când asta, în timpul comiterii asasinatului?
– Exact!
– Atunci, îmi voi recunoaşte înfrângerea. Însă, chiar ai fost la întrunire?
– Da! – plusă suspecta.
– Interesant! Chiar nu mă aşteptam, cu atât mai mult cu cât nici n-am spus când a fost săvârşit asasinatul…
„Am gafat!” – îşi zise Ana, simțind că pierde teren.
Ioan Usca
Vezi aici toate capitolele din romanul “Inocentul”
