15.
– Măăă, măă, mă! – spuseră la unison Virgil și Tudose, privind la ce-a mai rămas din ministrul Transporturilor.
Cazul părea a fi unul atipic, căci nu se înscria întrutotul logicii celor precedente.
– Sunt doar cinci bucăţi, în vreme ce noi ne aşteptam să fie numărul fatal! – observă Tudose.
– S-o fi grăbit… – propuse Virgil o soluţie.
– N-aş zice. Dacă se grăbea, de ce-a mai pierdut timp ca să-l înghesuie în valize? În plus, mă aşteptam să-l găsim pe linia ferată, nu într-o staţie de gaz metan…
– Totuşi, calea ferată trece destul de aproape – căută Virgil să restaureze o oarecare ordine.
– Destul nu e destul! – cită colegul din Conrad Ferdinand Meyer, încântat că celălalt nu avu nicio reacţie. Prima victimă era chiar în garaj, a doua se afla chiar pe terenul de joacă, iar acum sunt două sute de metri până la calea ferată, plus că victima nu avea legătură nici cu gazul metan, nici cu valizele.
– Poate-o fi avut şi nu ştim noi…
În mod evident, cu Virgil nu te puteai înţelege în acea zi. Tudose făcu doar un gest a lehamite din mână şi-l apelă pe Igor, pentru a-l informa despre noul caz. Informarea fu una reciprocă, deoarece Igor îi comunică despre ministrul Sănătăţii, găsit fără suflare într-un dispensar dezafectat din zona Fundeni. Acela era într-o singură bucată, chiar dacă destul de deteriorată cu un bisturiu, după ce în prealabil i se injectase acid sulfuric, după toate aparenţele.
„Cel puţin, acolo are o logică, deşi au renunţat la tranşare…” – îşi zise Tudose.
Cu toate că o întreagă echipă scotocea zona, cel care avea să se acopere de glorie – trecătoare, desigur – fusese Virgil. Acesta, ieşind din staţie ca să-şi aprindă o ţigaretă, găsi printre bălării o pereche de cătuşe. Încă o dată, cazul era unul atipic. Faţă de primele dăţi – detaliile referitoare la ministrul Sănătăţii fiind încă necunoscute, exceptând cele câteva date furnizate de Igor -, când lucrase curat, acum autorul lăsă urme evidente. Nu doar cătuşele pledau pentru această concluzie, ci şi amprentele lăsate cu generozitate, atât pe clanţa uşii staţiei de gaz, cât şi pe mânerele valizelor.
„De data asta, l-am prins! Cătuşele indică ferm că avem de-a face cu un evadat! Iar singura evadare din ultima vreme a fost cea a tipului ăluia din Timişoara… Sper să nu fie vorba de vreun sado-masochist, că şi ăştia mai umblă cu cătuşe! Astea, însă, se cunoaşte că-s de-ale noastre, ăia au cătuşe de fiţe…” – gândi comisarul cu repeziciune.
Până spre seară, au mai fost găsiţi ministrul Finanţelor, cu un fişic de monede îndesat pe esofag, ministrul Agriculturii, îmbibat cu pesticide, ministrul Comunicaţiilor, strangulat cu un cablu telefonic, şi ministrul Mediului şi Pădurilor, tras în ţeapă la liziera pădurii Băneasa. Apărarea şi Justiţia rămaseră orfane prin suiciduri, titularii ministerelor respective nemaiavând, pesemne, răbdarea de-a-şi aştepta rândul să fie asasinaţi. De altfel, celor două cazuri nici nu li se dădu prea mare importanţă, din pricina nebuniei generale, fiind pasate unor lucrători obscuri, care avură mai mult rolul de a consemna faptul, fără a se mai risipi în cercetări. Victimele, oricum, fură puse tot în seama evadatului timişorean.
Ce era mai rău, însă, abia urma să se petreacă, iar inevitabilul se produse în aceeaşi seară: intră pe fir şi presa!
– Futu-i! – exclamă comisarul şef Octavian Râmpu, care nutrea o ură atavică faţă de aceşti încurcă-lume care sunt jurnaliştii.
Dar, cine-i iubește?
– va urma –
Ioan Usca
Vezi aici toate capitolele din romanul “Inocentul”
