1
– Măăă, măă, mă! – concluzionă comisarul Marius Tudose, după ce privi o vreme cadavrul.
Virgil Găman ar fi zis acelaşi lucru, însă colegul i-o luase înainte, iar acum evită să-l îngâne. Pe de altă parte, nici nu putea spune altceva care să se potrivească în oarecare măsură cu priveliştea.
– Nu pare a fi o sinucidere… – zise, totuşi, după o vreme.
– Într-adevăr, nu pare – confirmă Tudose. Oamenii recurg la sinuciderea prin împuşcare destul de frecvent, însă aproape întotdeauna utilizează în acest scop un singur glonţ. Ca să-ţi tragi şase gloanţe în cap ar presupune nu doar o voinţă de fier, ci şi o nemaipomenită rapiditate. Chiar admiţând că victima ar fi reuşit să-şi tragă şase gloanţe, este neverosimil ca ulterior să se tranşeze în cincisprezece părţi distincte, împrăştiindu-le prin încăpere…
– N-ar fi posibil să se fi împuşcat, iar apoi s-o fi tranşat altcineva, socotind că oricum nu mai contează? – încercă Virgil o ipoteză.
– Posibil ar fi, însă, prea puţin plauzibil. Dar, la altceva mă gândesc… Când în rahatul ăsta de oraş abia poţi parca maşina, de cele mai multe ori făcând-o fraudulos, de ce – în pita mă-si! – ăştia cu garaj îl folosesc pentru crime, în loc să mai decongestioneze străzile?
Într-adevăr, întreaga scenă se petrecea într-un garaj. Ca să-şi facă de lucru şi să pară util, Virgil se apucă să schiţeze un trup omenesc, reprezentând apoi prin linii secţionările operate şi numerotând bucăţile rezultate astfel. Erau cincisprezece segmente.
– Istoria lumii e plină de astfel de cazuri – încercă Tudose să-şi epateze colegul. Rogojin şi Mîşkin au stat câteva zile închişi în casă cu Nastasia Filipovna şi, dacă nu intrau peste ei, s-ar fi împuţit femeia acolo, că deja începuse…
– Asta în Idiotul? – întrebă colegul.
„Dracu să-l ia de Google!” – îşi zise Tudose, apoi răspunse scurt:
– Da.
Cam de când apăruse internetul şi motoarele de căutare, apelurile sale la cultura universală nu prea mai reuşeau să producă uimire, mulţi colegi ştiind date chiar şi despre Herodot. Acum, Virgil contraatacă chiar:
– Sau cum a fost acel caz cu Ivan Petrovici Kamîşev, care i-a lichidat pe Olga şi pe servitorul Kuzma, procuror fiind… În Dramă la vânătoare.
– Da, ştiu, Cehov – mormăi comisarul indispus. Deh, fleacuri! În Hamlet, mor pe capete! Fostul rege, Polonius, Ofelia, Gertrude, Claudius, Laert şi Hamlet însuşi…
– Totuşi, nu se compară cu Titus Andronicus! Acolo-s treizeci şi patru de cadavre, paisprezece omoruri, dezmembrări, sfârtecări, îngropări de viu, un şir interminabil de atrocităţi!…
– Mda, zic să revenim la cazul nostru.
În opinia unora, Virgil și Tudose frecau menta în Poliţia română. Aprecierea ar putea părea cam aspră de vreme ce acest obicei nu-i endemic în Poliţie, fiind la el acasă în toate instituţiile Statului. Mai mult, chiar dacă cei doi se abăteau destul de vizibil de la rigoarea ştiinţifică, rezolvau cazurile cu destulă ingeniozitate, în munca de criminalist contând cel mai mult rezultatul final – adică găsirea vinovaţilor – şi prea puţin ori deloc căile prin care se accede la acesta.
Deşi evitară s-o rostească, victima de acum nu era una oarecare, ci o reprezentantă marcantă a Guvernului, fapt care sporea şi presiunea asupra anchetatorilor.
– Cine să fi avut interesul s-o facă? – reveni Virgil la caz.
– Interes ar fi avut circa şase-şapte milioane de oameni. Aş zice să încercăm să reducem numărul suspecţilor… Un om poate fi detestat de o ţară întreagă, însă de regulă bucata ţi-o fac apropiaţii… Câte ministere avem noi?
– Cincisprezece – răspunse prompt Virgil.
– Mda… Deci, cu premierul, ar fi şaisprezece miniştri plini. Scădem victima, rămân cincisprezece, câte bucăţi sunt. E clar! Cred că întreg executivul a participat la asasinat – o execuţie, în fapt! -, tranşarea fiind un fel de avertisment ritualic, cu mesajul: Trebuia să-ţi vezi de Turismul tău, nu să începi să ne lucrezi pe la spate! Zic să mergem pe pista asta..
Colegul ridică din umeri, cu sensul: să mergem, de ce nu? De când se anunţase că vor avea salariile diminuate cu 25%, entuziasmul său – niciodată clocotitor – scăzuse, fiind interesat mai mult de şpăgi.
– Cu ce-or fi ciopârţit-o, cu toporul? – mai întrebă Virgil.
– Nu, cu unghiera! Normal că cu toporul, tu cu ce-ai vrea? De la Raskolnikov încoace, este metoda clasică! – se răcori Tudose, vădindu-şi competenţa.
Ioan Usca
Vezi aici toate capitolele din romanul “Inocentul”
