Rodion Raskolnikov, ilustrație Bookuria
Așa îl vedem noi la Bookuria · ilustrație
Personaj

Rodion Raskolnikov

Un student sărac și-a scris o teorie în care unii oameni au dreptul să calce peste alții. Restul cărții e încercarea de a afla dacă el e unul dintre ei.

Din „Crima si pedeapsa” de F.M. Dostoievski Rol: protagonist

Cine este și ce îl definește

Rodion Romanovici Raskolnikov are 23 de ani, a fost student la Drept și acum nu mai este nimic. A lăsat facultatea fiindcă nu mai avea din ce plăti, a dat o vreme meditații, apoi a renunțat și la ele. Stă într-o cămăruță de sub acoperiș, datorează chiria de luni de zile și coboară scările pe furiș ca să nu dea ochii cu gazda. În jurul lui e Petersburgul de vară, cu praf, căldură și cârciumi.

Ce îl definește nu e sărăcia, ci o idee pe care și-a scris-o. Cu câteva luni înainte publicase într-o revistă un articol numit „Despre crimă”, în care împarte oamenii în două: cei obișnuiți, care trebuie să se supună legii, și cei rari, geniile și binefăcătorii omenirii, care au dreptul să calce peste lege atunci când legea le stă în calea ideii. Întrebarea care îl macină nu e dacă teoria stă în picioare. E dacă el face parte din categoria a doua.

Două femei plătesc, între timp, pentru el: mama, care îi trimite bani din pensia ei, și sora, Dunia, care s-a hotărât să se mărite cu un avocat înstărit și antipatic numai ca să-i scoată din sărăcie pe amândoi. Scrisoarea în care află asta îl împinge de la idee la faptă.

Trăsături cheie și cum se schimbă

Raskolnikov e, în același timp, rece și milos, iar Dostoievski nu încearcă să împace lucrurile astea. Fuge de oameni, îl irită conversația, se poartă urât cu singurul lui prieten. Și tot el, pe stradă, dă ultimii bani pe care îi are unei familii rămase fără bărbat și pleacă fără să spună cine e. Cele două porniri nu se anulează; se ciocnesc în el pagină de pagină.

Teoria lui are o fisură pe care o descoperă abia după ce ia toporul: a gândit totul în termeni de dreptate și de folos, dar n-a socotit nicio clipă ce face crima cu cel care o comite. Nici jaful nu-i iese: ia un pumn de fleacuri și o pungă pe care nu se obosește s-o deschidă. De aici încolo, cartea nu mai e despre faptă, ci despre un om care nu mai poate sta între oameni: leșină la secția de poliție când aude că se vorbește despre caz, zace zile întregi în delir, se ceartă cu toată lumea.

Cea mai bună pagină de psihologie din roman e atracția lui spre pericol. În loc să se ascundă, se întoarce la locul faptei și trage de clopoțel ca să retrăiască senzația. Se duce singur la Porfiri Petrovici, anchetatorul, și acceptă să discute cu el chiar despre propriul articol. Partea din el care vrea să fie prinsă lucrează la fel de serios ca partea care se apără.

Ce îl clintește, încet, nu e ancheta, ci doi oameni: Porfiri, care îl lasă să se macine singur, și Sonia, în fața căreia descoperă că are nevoie să fie ascultat. Nervii i se duc repede; mândria de teoretician rezistă mult mai mult.

De ce a rămas memorabil

Pentru că e personajul care ne lasă să-l urmărim dinăuntru în timp ce gândește o crimă, o comite și apoi se destramă. Romanul se citește ca un policier întors pe dos: știm de la început cine a făcut-o, iar tensiunea vine din altceva, din cât rezistă un om care și-a demonstrat singur că are dreptul. Nietzsche a scris despre Dostoievski, în „Amurgul idolilor”, că e „singurul psiholog de la care am avut ceva de învățat”, iar cartea asta e unul dintre motive.

Există peste 30 de ecranizări, de la filmul mut al lui Robert Wiene (1923) la filmul sovietic în două părți al lui Lev Kulidjanov (1970), cu Gheorghi Taratorkin, și la serialul BBC din 2002, cu John Simm.

Teoria lui, pe scurt

Ideea din articolul „Despre crimă” nu e o invenție făcută ca să avem un vinovat interesant. Dostoievski i-a scris editorului său, în septembrie 1865, că vrea să scrie despre un tânăr care cedează unor idei „ciudate, neterminate”, care plutesc în aer.

Ce demontează romanul nu e logica argumentului, ci premisa lui ascunsă, aceea că ar exista oameni de prisos. Bătrâna cămătăreasă e, în socotelile lui, un calcul limpede. Problema apare în cameră, unde intră și Lizaveta, sora ei, care n-are nicio legătură cu nicio teorie. Din clipa aia, toată construcția devine ce era de la început: un om a omorât doi oameni.

Cartea, pe scurt

„Crimă și pedeapsă” a apărut în 1866, în douăsprezece numere lunare ale revistei „Russki vestnik”, și abia apoi în volum. Dostoievski o scria sub presiune: era dator creditorilor, încerca să întrețină familia fratelui său mort în 1864 și avea, în paralel, contract să predea și „Jucătorul”. Pornise ca o povestire la persoana I și a devenit roman în noiembrie 1865, când autorul a luat-o de la capăt la persoana a III-a, schimbarea care îi permite să stea, când vrea, chiar în capul personajului. E cel dintâi dintre marile lui romane de maturitate, scris după zece ani de muncă silnică și exil în Siberia.

Autorul, în două vorbe

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821–1881), născut la Moscova, a fost condamnat la moarte în 1849 fiindcă făcea parte din cercul Petrașevski, unde se citeau cărți interzise. Sentința i-a fost schimbată în ultima clipă cu patru ani de muncă silnică în Siberia și șase ani de serviciu militar obligatoriu. A scris „Însemnări din subterană” (1864), „Idiotul” (1869), „Demonii” (1872) și „Frații Karamazov” (1880).

Celelalte personaje din carte

Sonia Marmeladovasingurul om căruia îi poate spune adevărul
Porfiri Petrovicianchetatorul care nu-l acuză direct și îl lasă să se macine
Razumihinprietenul care îl îngrijește și îi ține familia pe linia de plutire
Duniasora lui, gata să se mărite fără dragoste ca să-l salveze
Svidrigailovfostul patron al Duniei, care îi află secretul și nu-l duce la poliție
Lujinlogodnicul Duniei, pe care îl dă afară din cameră

Personaje asemănătoare din alte cărți

Lista se calculează singură, din scorurile personajelor, și se schimbă pe măsură ce galeria crește.

Sursele acestei fișe