Sonia Marmeladova, ilustrație Bookuria
Așa o vedem noi la Bookuria · ilustrație
Personaj

Sonia Marmeladova

Nu ține predici și nu dă sfaturi. Se așază lângă omul care a făcut cel mai rău lucru cu putință și nu pleacă.

Din „Crima si pedeapsa” de F.M. Dostoievski Rol: personaj principal

Cine este și ce o definește

Sofia Semionovna Marmeladova, Sonia, e fata cea mare a unui funcționar dat afară din slujbă din cauza băuturii. Acasă, la ea, sunt o mamă vitregă bolnavă de plămâni, Katerina Ivanovna, și trei copii mici. Când n-a mai fost nimic de vândut și nimic de mâncat, Sonia a ieșit pe stradă, s-a întors cu bani și i-a pus pe masă fără să spună un cuvânt. De atunci locuiește cu chirie în altă casă și trimite acolo tot ce câștigă.

Raskolnikov aude despre ea înainte s-o vadă: tatăl, Marmeladov, îi povestește totul într-o cârciumă, cu orgoliul acela ciudat al omului care își recunoaște singur vina, ca să nu i-o spună alții.

Ce o definește e că nu se socotește victimă și nu se socotește nici bună. Își vede situația exact așa cum e, nu caută circumstanțe atenuante și nu cere milă. Credința ei nu e o consolare comodă, ci singurul lucru care i-a mai rămas, și știe asta foarte bine.

Trăsături cheie și cum se schimbă

La prima vedere e timidă până la dispariție. Vorbește încet, se face mică, se scuză. Dostoievski o arată, prima dată, intrând îmbrăcată în hainele de stradă într-o cameră plină de oameni respectabili, fără să știe unde să se pună.

Sub timiditatea asta stă cel mai greu de clintit personaj din carte. Când Lujin, logodnicul Duniei, o acuză public de furt ca să-i facă rău lui Raskolnikov, Sonia nu se apără bine, se apără adevărat, și tocmai asta îl dă pe el de gol. Când Raskolnikov vine la ea și o chinuie cu întrebări despre ce se va alege de copii și de ea, nu ripostează și nu fuge din cameră. Răspunde.

Scena care o explică e cea în care el îi cere să-i citească din Evanghelie episodul învierii lui Lazăr. Sonia se împotrivește, îi e rușine, simte că e pusă la încercare, și citește oricum, cu voce tare, pentru un om care nu crede nimic din ce aude. Cartea îi fusese dăruită de Lizaveta, pe care o avea prietenă și care e una dintre cele două femei ucise. Detaliul ăsta schimbă greutatea întregii scene.

Ea nu se schimbă în felul în care se schimbă Raskolnikov. Sonia e punctul fix al romanului; ce se schimbă e locul ei. Din fata de care tuturor le e rușine devine singurul om în fața căruia el poate spune adevărul. Când îl aude, nu se sperie și nu se grăbește să judece. Îl întreabă ce are de gând să facă mai departe. Asta e toată metoda ei: nu ține predici, arată unui om că nu e singur.

De ce a rămas memorabilă

Pentru că e răspunsul concret la teoria lui Raskolnikov, nu unul teoretic. El împarte oamenii în folositori și de prisos; ea e, după orice socoteală a lui, o persoană fără valoare socială, și e totuși singura care rezistă în picioare la ce li se întâmplă tuturor. Contraargumentul cărții nu e un discurs, e ea.

E și un rol greu de jucat: aproape tot ce face Sonia se petrece pe față, fără replici mari.

Familia Marmeladov

Ca să înțelegi ce face Sonia, trebuie să vezi casa din care vine. Tatăl e un om care își bea leafa și apoi își povestește căderea oricui îl ascultă, cu o sinceritate care nu schimbă nimic. Mama vitregă, Katerina Ivanovna, a avut cândva o educație aleasă și o altă viață, e bolnavă de plămâni și se agață de amintirea aceea cu o demnitate care face rău tuturor din jur. Mai sunt trei copii mici.

Nimeni din casa asta nu e un ticălos. Toți sunt oameni pe care sărăcia i-a scos din minți, fiecare în felul lui, iar Sonia e cea care plătește nota.

Sonia și Raskolnikov

Între ei nu e, în cea mai mare parte a cărții, o poveste de dragoste în sensul obișnuit. E ceva mai greu de numit: doi oameni scoși în afara societății, din motive opuse, care se recunosc. El o caută fiindcă e singura care nu-l poate judeca de sus. Ea îl primește fiindcă vede, înaintea lui, că omul din fața ei se îneacă.

Reacția ei când află adevărul nu e groaza pentru victime, deși vine și aia. E mila pentru el. E cel mai neconfortabil moment al romanului și e și cel care îi dă direcția din a doua jumătate.

Cartea, pe scurt

„Crimă și pedeapsă” a apărut în 1866, în douăsprezece numere lunare ale revistei „Russki vestnik”, apoi în volum. Un fost student la Drept, sărac lipit, își scrisese într-un articol teoria că oamenii rari au dreptul să calce peste lege, iar romanul urmărește ce se întâmplă cu el după ce încearcă să afle dacă e unul dintre ei. Cartea e și un tablou foarte exact al sărăciei din Petersburg: chirii neplătite, cămătari, funcționari dați afară. E primul dintre marile romane ale maturității lui Dostoievski, scris după zece ani de muncă silnică și exil în Siberia.

Autorul, în două vorbe

Feodor Mihailovici Dostoievski (1821–1881), născut la Moscova, a fost arestat în 1849 pentru apartenența la cercul Petrașevski și condamnat la moarte; pedeapsa i-a fost schimbată în ultima clipă cu patru ani de muncă silnică în Siberia și șase ani de armată. A scris „Idiotul” (1869), „Demonii” (1872) și „Frații Karamazov” (1880). Nietzsche l-a numit, în „Amurgul idolilor”, „singurul psiholog de la care am avut ceva de învățat”.

Celelalte personaje din carte

Rodion Raskolnikovomul care îi spune ei, prima, adevărul
Semion Marmeladovtatăl ei, care își povestește căderea prin cârciumi
Katerina Ivanovnamama vitregă bolnavă, pentru care a ieșit pe stradă
Lizavetaprietena care i-a dăruit Evanghelia și care e una dintre victime
Lujinomul care o acuză public de furt ca să-i facă rău lui Raskolnikov

Personaje asemănătoare din alte cărți

Lista se calculează singură, din scorurile personajelor, și se schimbă pe măsură ce galeria crește.

Sursele acestei fișe