Publicația Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și-a conturat deja reperele majore și continuă să „traducă” pulsul media de la noi și de peste hotare într-un ritm caracteristic, din penițe avizate, în obișnuita prezentare grafică remarcabilă. Pentru toți cei care vor să știe cum bate inima jurnalismului românesc, simpla răsfoire a acestei publicații care este atât de interesantă pe cât de arătoasă este umple golul întrebărilor. Acest fapt este vizibil încă de la început, din ceea ce afirmă redactorul șef Benone Neagoe, în editorialul „Despre jurnalism, mogulism şi… Caragiale”: „Jurnaliştii par să fie străini de idealul obiectivităţii, fiind mai interesaţi de zdrobirea adversarului, de satisfacerea intereselor politice sau economice ale patronilor. Șefi din serviciile secrete, lideri politici, miniştri, prim-miniştri, şefi de partid au fost complicii acestor viruşi care au mutilat organismul sănătos al presei”.
Dar presa a păstrat și destule spații sănătoase, care dau speranțe de viitor. Unul dintre aceste spoturi de lumină este, de pildă, albumul-eveniment „EMINESCU, ZIARISTUL”, un proiect cultural de Nicolae Ioniţă, membru al UZPR, cu participarea a 92 de artişti ilustratori din tot atâtea ţări. Editura „Karta Graphic” din Ploieşti va edita, sub egida Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, acest album. Și tot despre ziua de mâine vorbește Andra Matzal, întrebând „De ce nu citesc elevii presa din România?”. Și o constatare: „Când vine vorba de elevi de liceu sau de școală generală, prăpastia dintre ei și presa din România pare să fie iremediabil fără fund”.
Ca voluntar în „jungle” lumii media, Nicoleta Pandelea crede, argumentat, că „opinia generală era şi este aceea că independenţa, în cazul presei, nu (mai) există. Cumva, cele două extreme ale jurnalismului contemporan – jurnalismul partizan, propagandistic, şi jurnalismul tabloidizat, care transformă banalităţile în evenimente ieşite din comun – au alterat semnificativ perspectiva asupra a ceea ce înseamnă să fii, astăzi, ziarist”. Și din nou licărul de speranță: „Ne-a înghiţit online-ul de vii pe noi, ultimii jurnalişti care mai credem în print ca într-o preţioasă religie? Deloc. Nu spune nimeni că printul se întoarce în forţă sau că vreodată va mai fi ce-a fost, vorba unui personaj celebru, dar cei care îi cântă prohodul mai au mult de aşteptat”, notează articolul „Și totuși, printul”.
Ion Bădoi propune un interviu cu Ion Cristoiu și cu credința de om de presă a unui nume-reper în domeniu: „Am introdus faptul divers într-o presă care avea numai opinie”. Pe aceeași linie a argumentației cu profesioniști de renume se situează rubrica intitulată „Condeie remarcabile de altădată”. Despre Mircea Grigorescu, autorul Nicolae Manolescu își amintește că „primul lucru care îmi vine în minte, gândindu-mă la Mircea Grigorescu, este uluitoarea lui capacitate de a se ţine la curent cu tot ce se întâmplă. Era omul cel mai informat din câţi am întâlnit. Nu puteai să-i dai, la nicio oră din zi sau din noapte, o ştire pe care el, MIRCEA GRIGORESCU, să n-o fi aflat deja. Asculta radioul, citea ziarele, îşi procura presă străină, îndeosebi franceză şi germană, dar nu numai”.
Revista UZP nr. 4 s-a oprit și asupra unui eveniment de breaslă care nu putea să scape celor preocupați de evoluțiile acestei profesii cu valențe sociale atât de pronunțate: dezbaterea „Stresul în media – provocări în viața de jurnalist”, care a avut loc la București, și care a reliefat, printre altele, faptul că „jurnalismul este o meserie cu puține satisfacții, la care este greu să renunți, făcută din pasiune, de oameni care nu percep multe din presiuni ca fiind stres”.
Ion Petrescu face o paralelă între jurnalismul dedicat și ferm din SUA și cel românesc, care întârzie să preia din bunele cutume profesionale ale colegilor americani: „Peste Ocean, jurnalistul profesionist informează opinia publică, cu scopuri clare şi detalii mai puţin cunoscute ale unor acţiuni, provoacă telespectatorii, prin idei noi şi demersurile sale inedite, chiar nu ezită să tragă la răspundere publică pe oameni ai puterii, fără teamă sau favoritism. La noi, informarea corectă este afectată de: interesele finanţatorului; relaţii deloc publice, ce ţin de influenţa unor forţe politice; sacrificarea adevărului, prin recursul la un senzaţional facil, amendabil, contrazis, ulterior, de dezvăluiri care nu mai interesează pe nimeni. Dar deteriorează, iremediabil, prestigiul unor teleaşti”. Pe aceeași notă avertisment se poziționează și noul articol din seria „După comunism, jurnalism”, în care Matei Vișniec punctează: „Faptele şi numai faptele este o deviză care convine de minune maşinii mediatice. De ce să fie jurnalistul şi un interpret, şi un analist, când publicul este considerat destul de inteligent pentru a-şi face singur o părere?”.
Un minunat parfum de epocă aduce articolul semnat de Remus Florescu, care introduce în atmosfera irepetabilă, inegalabilă, a începuturilor ziaristicii moderne românești: „Crema gazetăriei din Ardeal şi Banat, printre care publicişti precum Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Daniel Tomescu, Adrian Maniu, Gib. I Mihăescu, s-a reunit în primul sindicat al jurnaliştilor români din vestul ţării, înfiinţat în 1920, la Cluj”.
Pentru un plus de savoare, Radu Levârdă și Carol Roman radiografiază în tușe amar-ironice parcursul României la Jocurile Olimpice de la Rio 2016.
Revista UZPR nr. 4, densă, onestă, abrazivă, provocatoare, se lasă greu din mână…
