Scrierea unei cărţi implică decizii. Când vine vorba despre lucrări istorice, lucrurile se complică şi mai mult, întrucât cititorii sunt de regulă neiertători şi nu poţi să împaci pe toată lumea. Limbaj? Tensiune? Mesaj?
Anna Freeman a luat asemenea decizii curajoase în cartea ei de debut, „The Fair Fight”. Limbajul pe care l-a folosit pentru a descrie lumea boxerilor şi a patronajului din lupte, bordelurile şi conflictele din Bristol de la sfârşitul secolului XVIII, este arhaic. Cartea abundă de expresii specific timpului şi locului, adverbele devin adjective. Pentru a adduce acest gen în secolul XXI, este nevoie de doua attribute: contextualizarea lor în aşa fel încât cititorul să înţeleagă despre ce este vorba şi îndrăzneala de a clama „Şi ce?”. Autoarea le posedă din plin, introducând arhaismele cu îndrăzneală şi o pricepere care trimite cititorul cu gândul la abilităţile pe care Freeman le-a demonstrate ca poetă.
Povestea cărţii este spusă de trei naratori: Ruth, o luptătoare născută într-un pat de bordel care a vâzut „regimente de cătane”, George, fiul cel mai mic al unei familii sărace, care trebuie să-şi croiască propriul drum, şi Charlotte, care este sora lui Perry (iubitul bogat al lui George) şi care are chipul marcat de urme de rujeolă. Un alt personaj major este Granville, cel care îi va lua ca boxeri pe Ruth şi apoi pe soţul ei, ulterior şi pe Charlotte de nevastă. În multe feluri, calculele acestui Granville fac mare parte din savoarea lecturii, care devine astfel mai mult decât un aspru tablou al epocii şi o carte cu accente feministe. Căci despre asta este vorba în final: despre evoluţia femeilor din „The Fair Fight” în tabloul general al felului în care epoca marca vieţile oamenilor.
Cumpara cartea cu reducere, de aici.
Charlotte, de pildă, nu se foloseşte de forţa fizică pentru a-şi domina bărbatul, preferând căi mai „domestice” prin care să-şi asigure fericirea. Şi Ruth rămâne constantă cu ea însăşi pe tot parcursul naraţiunii. Poate înfrunta orice bărbat, dar nu împotriva propriei firi. „Vrea să vadă sânge curgând. Asta îi stârneşte pasiunile”. Aşadar, cele două femei nu sunt imagini de postere, sunt ele însele în faţa vieţii dure. Aceasta este de fapt şi reuşita cărţii. Chiar dacă este scrisă într-un trecut destul de îndepărtat, pare proapătă şi liberă. Autoarea a luat secolul XVIII şi l-a umplut de viaţă pentru cititorii mileniului trei. „The Fair Fight” respiră prin limbaj, suduie şi ţipă, încrezătoare în forma ei arhaică ce ilustrează un fond cât se poate de contemporan tuturor epocilor. („The New York Times”)
