În tinereţile noastre, pe timpul studenţiei, participam, într-o vară caldă şi calmă, la o serie de activităţi culturale organizate, pe o durată de două săptămâni, în tabăra de la Izvoru Mureşului (am urmărit recent la televizor un reportaj anchetă, din care am aflat că locaţia, destinată altădată studenţilor, a fost muşcată, bucăţică cu bucăţică, până la desfiinţare, de câţiva băieţi deştepţi cu ţigări de foi în gură şi ghiuluri din aur masiv pe degete, care suferă de claustrofobie şi aveau nevoie de spaţiu şi aer). Aşadar, în sejurul acela, ne-am făcut multe prietenii, cu tineri şi tinere din alte facultăţi şi universităţi, vorbeam de unele şi de altele, râdeam şi cântam, împărţeam o sticlă de coniac în cinci sau zece, trăgeam din aceeaşi ţigară câte doi sau patru, cerul, peste capetele noastre, niciodată înnorat, iar culorile pădurii, îmbietoare. În toată această delicateţe a vârstei, normal, am pus ochii pe o fată frumoasă de la Limbi Străine, ea pe noi, ne-am alergat, ne-am îmbrăţişat, ne-am destăinuit şi, la un moment dat, ne spune: „Te pun la încercare. Dacă treci proba asta, voi fi a ta mereu. De acord?”. „Accept provocarea!”, am răspuns, înfiorat. „Uite, timp de cinci minute după ceas, vreau să vorbeşti limba română fără diacritice”. Am început: „Muscata, altadata, musetel, fara…”. „Nu aşa! – ne întrerupse ea puţin necăjită –, ci în propoziţii cu subiect şi predicat”. „Imposibil – am replicat –, dacă vrei, îţi vorbesc fără diacritice în italiană sau franceză”. „Nu, invers!”, a fost de părere.
În toamna aceluiaşi an, când ne-am regăsit în holul facultăţii, ne-a informat că s-a căsătorit. Posibil ca băiatul norocos să-i fi vorbit fără diacritice. Mai ştii?!
În zilele noastre, primim la redacţia editurii, spre publicare, manuscrisul unei lucrări ştiinţifice, de strictă specialitate. Autorul, nici tânăr, nici bătrân, nici vesel, nici trist, ne-a asigurat că textul este curat, (super)corectat şi că, urgent, trebuie tipărit până la începerea anului universitar, ca să aibă studenţii după ce învăţa. Au trecut trei luni de la predarea manuscrisului, textul a intrat în lucru, la tehnoredactare, după care, până la acordarea „bunului de tipar”, s-a mai făcut o verificare şi s-a constatat că, pe o pagină format A4, erau pasaje scrise cu şi, cele mai multe, fără diacritice. Fără alte verificări, nu am intrat în bănuieli mai rele, însă, fără rea-credinţă, am returnat electronic manuscrisul şi am rugat autorul să opereze corecturile, aşa cum era firesc. Răspunsul a fost apoteotic: „Până acum am publicat nouă lucrări fără diacritice şi nimeni nu s-a supărat. Sunt de acord ca lucrarea să apară în forma predată de mine, aşa cum am scris-o, dacă nu, înseamnă că editura nu are interese economice şi nu doreşte să câştige de pe urma vânzărilor”.
La citirea acestor rânduri, ni s-au bălăcit ochii în ţeastă, ne-am aruncat cu burţile peste maldărul de manuscrise, ne-am plesnit cu palmele în faţă şi în dos, am sughiţat, râcâit şi râgâit.
Spre confirmare şi cunoaştere – Legea 183 din 16 mai 2006, Scrierea cu diacritice, art. 6: (1) „Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 3-5 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei (RON) la 5.000 lei (RON). Sancţiunea se aplică notarului public sau, după caz, conducătorului autorităţii ori instituţiei publice respective”.
Cu alte cuvinte, vrem să trăim în linişte, în pace, în sănătate şi iubire, cu o limbă română curată şi corectă… şi fără sancţiuni la salariu.
Alexandru Calmâcu
