Este realmente o placere sa insotesti fie si doar pentru cateva pagini proiectul Siminei Diaconu, “Revista de Povestiri”. Este o expresie culturala de care chiar avem nevoie. De cand am descoperit ideea Siminei, am si pus un bookuros bookmark la revista. Va invit sa o faceti si voi. Inainte insa puteti afla cate ceva despre proiect din interviul de mai jos. Simina, multumesc! Cumparati Revista de Povestiri :-)
Parteneriatul dintre Revista de Povestiri si bookuria.info s-a tradus si printr-un frumos banner prin care ne inclinam si noi clickurile catre povestile voastre. Mesajul pe care-l vad cititorii nostri este „fictiune si bookurie”. Cata fictiune si cata bucurie gasim in Revista de Povestiri? E undeva stabilita vreo proportie, poate chiar de catre visatorul dictator al revistei?
Cam 90% fictiune si cam tot atata bucurie. Chiar ni s-a reprosat ca prea sunt multe texte jucause – cat sa tot zambesti? Hi hi. Nu ne propunem neaparat asta, depinde de ce scriu colaboratorii. Am avut multe texte in care rezonai cu starile negative, pana la urma cel mai important e sa fie textul bun, sa te atinga.
Simina, multi te stim, esti prezenta chiar si in absenta noastra. Cat timp iti ia Revista de Povestiri si cat iti da inapoi din ce ti-a luat?
Hi hi hi. Din timpul in care sunt treaza imi ia cam 80%, ba chiar 90%. Din seri, din weekenduri, de pe unde poate. Imi da inapoi timpul povestirilor, ca orice lume literara in care, daca intri, e ca si cum traiesti mai multe vieti. Imi da mandrie, oameni, bucurie, dar nu stiu cum s-ar masura ele in timp. In calitatea timpului, cred.
Personal, din lene si multe alte preocupari, imi plac povestirile, scurte si cu miez, care sa-mi lase ori un zambet in coltu’ mintii, ‘au macar o intrebare fie si sub forma unui semn de exclamare. E aiuritor ce spun, dar sigur sunt in targetul vostru. Dar, hai, zi tu, care-i targetul Revistei de Povestiri?
Da, tu esti. Nu stiu daca lenea explica, poate frica de angajament, hi hi, o problema de concentrare. Poate ca asta explica preferinta unora pentru povestiri, dar cred ca exista si un gust anume pentru gen. Dar mai rar decat credeam. Am constatat ca termenul de „povestire” nu e clar pentru foarte multi, asta inseamna ca nu sunt obisnuiti cu genul. Unii asociaza termenul cu „poveștiri”, alții cu „povestiri adevarate”, altii cu „povesti pentru copii”. Ei nu sunt în targetul nostru. Ultima idee care mi-a venit apropo de cum sa descriu targetul a fost ca sunt cei carora le-a placut filmul Amelie, cred ca acopera si descrie destul de bine nucleul.
Si daca am ajuns la o oaresce localizare a revistei in mintea si chipul cititorilor, spune-ne si care au fost surprizele care v-au facut sa credeti ca desi sunteti pentru unii, cu siguranta sunteti pentru toti. Sunt convins ca ati avut parte si de astfel de surprize, oameni despre care nicicand n-ati fi gandit ca va pot fi nu doar cititori, ci si aprigi sustinatori. Si, nu, nu-mi spune acum de Iaru, o sa vorbim un pic mai incolo de el...
Ca si grup, m-as referi la fanii nostri de la Iasi. Nu ca nu m-as fi asteptat sa ne citeasca iesenii, dar nu m-as fi asteptat sa avem un impact, cand suntem asa de departe si nu ne-am promovat acolo. Dupa Bucuresti si Cluj, in Iasi sunt cei mai multi. Am aflat ca unele cafenele au cumparat revista – sunt oameni care acolo s-au intalnit cu revista si au hotarat sa ne trimita texte. Cred ca s-a creat o comunitate prin cei cativa ieseni care ne urmaresc si ne sustin la tot pasul, si asta aproape de la inceput.
Iar Motanov are cateva prietene absolut fantastice, una dintre ele are peste 80 de ani si vara trecuta i-a trimis carti postale, o adevarata fictiune: conventia era ca vederile sunt scrise de sora lui Motanov (pisica de pe vedere) care a fugit in lume si nu vrea sa se mai intoarca – se lafaie pe Coasta de Azur, apoi pleaca la Paris si intra in banda lui Chat Noir.
De-aia nu-mi place mie sa descriu targetul dupa varsta si spun ca sunt oamenii tineri la minte.
Pentru cei care poate inca nu au auzit de Revista de Povestiri, hai sa incercam o mica povestioara ca sa-i aducem si pe ei in frumosul anturaj pe care-l creati celor ce va citesc. Cand a inceput, cine-i vinovat si de ce. Completeaza neaparat cu povestea lui tov motan, Motanov.
Intr-o buna dimineata de septembrie 2011, un coleg m-a intrebat de ce nu fac o revista, daca tot imi place sa scriu. Dupa tentatia initiala de a detalia de ce nu, m-am trezit ca ma gandesc la cum ar fi, daca da. Ideaa capitala m-a lovit atat de tare, incat am ramas cu amnezia momentului. Nu stiu cum m-am hotarat sa fac o revista de povestiri. Probabil pornind de la certitudinea ca vreau fictiune si gandindu-ma ca oamenii nu mai au rabdare. Cateva luni a fost o tema de gandire, apoi a venit actiunea. Prima actiune publica a fost nasterea lui Motanov si trimiterea lui la oaste pe Facebook, sa faca antrenamente de imaginatie cu prietenii lui (le spune „recruti”) si prin participarea lor sa demonstreze ca oamenilor le place sa se joace. A reusit asta de unul singur din ianuarie pana in martie. In martie si-a demascat misiunea si si-a marturisit identitatea: personaj care locuieste in Revista de Povestiri. Multi dintre prietenii lui au venit la prima lansare – nr 1 rev de pov, la Clubul Taranului, pe 14 martie. Mi-aduc aminte ca atunci nu ne-am dumirit la timp sa chemam presa, nu stiam pe cine (nu ne-am desteptat foarte mult nici acum), au fost doar grupul nostru de prieteni (al meu si al lui Traiu, vicepresedinte al asociatiei si ajutor major) si grupul lui Motanov.
Si daca am ajuns la capitolul de poveste hai sa ne intoarcem putin si la teribilul copil-om-mare Florin Iaru. Acolo unde-i Iaru musai trebuie sa fie o povestioara faina. Care-i povestea voastra?
Hm, eu m-am simtit intotdeauna nedemna de compania lui sau a lui Marius, il vad mai mult ca pe un noroc. E un deus ex machina, deci n-am o poveste buna, hi hi.
Cum se vede Revista de Povestiri de pe partea publisherului. Trebuie sa fie acolo ceva lupte: tiparul costa, publicitatea probabil si la voi nu este un capitol tocmai roz, hai mov sa nu se supere tov motan. Cum va descurcati si ce minuni faceti ca revista sa apara atunci cand este promisa?
Banii pentru tipar = vanzari directe + prin distribuitori + vanzari catre cafenele/ceainarii + o picatura de reclama + proiecte conexe (atelierul de scriere creativa) + mici sponsorizari + donatii de la unul-doi fani, cam asa am reusit pana acum. Doar ca de fiecare data suntem cam fix pe fix si avem mari emotii. Sunt sume mici, adunate. Si multe costuri eliminate prin voluntariat. Fara voluntarii mei, nu se putea.
In fine, nici nu vreau sa mai zic ca e greu, am constatat ca empatia e ceva de o mie de ori mai rar decat mi-am imaginat.
Iar pe planul proiectului, pentru 2013 cautam un sponsor adevarat, care sa recunoasca valoarea si sa faca un statement. Nu stiu, sper sa nu fie doar un unicorn in capul meu.
Vad ca exista si optiunea de a cumpara varianta electronica. Revista de Povestiri ca si concept se potriveste tare bine cu netul si cu trendinezii purtatori de divaisuri capabile de a citi lecturi. Prin analizele voastre sigur trebuie sa existe si cifra asta: cat la suta dintr-un numar reprezinta varianta eBook?
Se vand destul de putine in varianta ebook, probabil pe la 5% (= la 95 tiparite vandute, se vand 5 digital). O explicatie posibila ar fi ca au acelasi pret ca varianta tiparita. (Tocmai pentru ca preferam sa se cumpere cea tiparita, altfel de ce am mai face efortul asta.)
Ce urmeaza sa faceti? Cum merge proiectul Best? Detaliaza, te rog, putin, despre ce este si cum putem ajuta sa se si intample. Crezi ca va functiona si pe la noi ideea de „crowdfunding” asa cum o vedem prin alte parti?
Vrem sa publicam o colectie cu cele mai bune texte aparute in 2012 in rev de pov, traduse in engleza, intr-o editie de 100 de pagini, cu un tiraj de 1000 de exemplare. In scopul asta, am urcat proiectul pe Mindfruit, cam primul site de crowdfunding din Romania. Crowdfunding = cine crede ca e o idee buna doneaza o suma de bani in schimbul careia, cand proiectul strange toti banii, primeste o recompensa – de obicei produsul proiectului.
Motivul pentru care vreau sa publicam colectia in engleza e ca nu sunt fana ideii „mai bine-n satul tau fruntas”. Nu-mi pasa atat de mult cat de codas la oras o sa fim, vreau sa fim la oras.
„Cum putem ajuta?” – puteti dona. Dar nu veti dona, nu-i asa?
Incercam sa impunem un „standard” in interviurile bookuria.info. Asa ca te rugam si pe tine sa ne raspunzi la „trei chestionarul” de mai jos.
Trei carti…
Sotron (Cortazar), Cum simte domnisoara Smilla zapada (Hoeg), Exercices de style (Queneau)
Trei actori…
Johnny Depp, hi hi. Nicole Kidman. Kevin Spacey.
Trei branduri care te urmaresc…
Imi plac (ca branduri) Skittles, Absolut (pana in toamna 2012, cand au schimbat directia), The Economist
Trei persoane care te fascineaza in viata profesionala…
Nu stiu ce sa zic. Imi plac oamenii care nu se prefac, dar dintre toti care imi vin in minte cand scriu asta, nu e niciunul de care sa pot spune ca ma fascineaza. As spune asta doar despre unii scriitori.
