Dintotdeauna am fost fascinată de cărțile pentru copii, de paginile atent ilustrate dar și de textul care le completa perfect și te ținea captiv până întorceai ultima filă. Sigur această aplecare asupra cărții pentru copii se datorează lui Habarnam, prima carte mai consistentă pe care am citit-o în clasa a doua fiind Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi de Nikolai Nosov.
Inițial mi-au captat atenția ilustrațiile de pe coperta cărții Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, autor Florin Bican, invitatul nostru de astăzi. Apoi m-am gândit că nu ar fi rău deloc ca cei doi – autor și ilustrator- Florin Bican și Dan Ungureanu – să se completeze nu doar în proiectele Arthur, ci și în seria interviurilor bookuria.
Ar trebui să vă mai spun că Florin Bican este un povestitor minunat, că are un simț al umorului de care te molipsești fără să îți fi propus și că a colindat țara în lung și-n lat dar și lumea, asemeni lui Apolodor, spre a aduce bucurie prin scris.
Să dăm cuvântul autorului și să îi ascultăm povestea cu entuziasmul pe care nu doar copiii îl au, ci și adulții cu suflet de copil…
Silvia Filip: Domnule Bican, aveți în minte vreo strategie de marketing atunci când începeți să scrieți o nouă carte?
Florin Bican: Într-un articol publicat acum câțiva ani în The Guardian, Alex Clark, jurnalistă, și prima femeie devenită redactor-șef la revista/edituraGranta, spunea:„cine pretinde că poate descifra runele pieței de carte moderne, ori se amăgește, ori e șarlatan…” Așa că merg liniștit pe mâna ei și nu-mi irosesc timpul cu elaborarea unor strategii de marketing paralele cu realitatea.
S. F.: Aveți spirit organizatoric în scris?
F.B.: În scris – da. În sensul că încerc să structurez materialul din care-mi alcătuiesc poveștile. Acest spirit organizatoric nu se extinde însă și la programul meu de lucru sau de lectură, unde lucrurile par să se desfășoare cu totul aleatoriu.
S.F.: Ce carte v-a chinuit cel mai mult până acum? (ați scris, ați șters, ați revenit asupra textului)
F.B.: Am o carte la care am scris, am șters și am revenit asupra textului. Dar n-aș zice că m-a chinuit. Dimpotrivă, mi-a făcut o imensă plăcere să prelucrez textul. E vorba de Tropice tâmpe, o carte la care am lucrat vreo treizeci de ani – cam cât războiul cu același nume. Există în ea referințe, mai voalate sau mai răspicate, la mai toate cărțile pe care le-am citit, de la abecedar la clasicii universali și autohtoni, la autori moderni și contemporani și la opuri obscure, care nu știu dacă mai au vreun cititor în viață. Am înglobat în carte și replici auzite întâmplător pe stradă sau la televizor. Cartea a început ca poveste de culcare pentru fiul meu și a crescut pe parcursul plimbărilor noastre, cărora le spuneam „explorări”. Multă vreme povestea nu a existat decât în formă orală, fagocitând din mers lecturi și episoade din explorările noastre și oferta TV. Lipsind o vreme din țară, am continuat-o în scrisori săptămânale. După o vreme, am pus scrisorile cap la cap – rescriind și adăugând copios – și am dus povestea mai departe în formă neepistolară, până am terminat-o. Între timp, băiatul meu se făcuse prea mare pentru a asculta povești înainte de culcare. Am revenit apoi la începutul care nu existase decât în formă orală și l-am transcris din amintiri, cu ajutorul fiului meu. Am obținut astfel un manuscris pe care m-am apucat să-l trec în format digital, ceea ce a încurajat rescrierea, dezvoltarea și „updatarea” lui. Asta a durat ani buni, iar senzația de work in progress era atât de satisfăcătoare, încât nu m-am grăbit să termin. Am scris Tropice tâmpe în mai multe țări – România, Anglia, Germania, SUA, Elveția și Italia – pe foi de toate texturile, formele și nuanțele, cu pixul, cu stiloul, cu creionul, la tot felul de ore din zi și din noapte. Încă am rămas cu tendința de a încerca să înglobez experiențele pe care le trăiesc și cărțile pe care le citesc în corpul Tropicelor tâmpe…
S.F.: Ce carte de-a dumneavoastră alegeți spre a fi ecranizată, dacă vi s-ar propune?
F.B.: Cred că propunerea ar veni cu tot cu titlu. Nu autorul, sireacul, alege ce i se ecranizează. Am avut totuși șansa să-mi văd o carte „ecranizată”, în mai multe versiuni, chiar. Din nou, e vorba de Tropice tâmpe. La ediția din 2019 a Festivalului de trailere „Boovie”, echipe de elevi de la mai multe școli din țară au prezentat trailere filmate pe baza acestei cărți. Dar dac-ar fi și-ar fi să aleg eu textul care urmează a-mi fi ecranizat, aș opta pentru versuri, ceva din Cântice mârlănești sau din Reciclopedia de povești… Cred că „Balada rabiatei Arabella” – și mai degrabă ca desen animat!
S.F.: Ce nemulțumiri aveți (dacă aveți) despre modul în care se face literatura zilelor noastre?
F.B.: Sigur, nu toate cărțile sunt „bune” – sau la fel de bune. Se scriu în toată lumea – și chiar se publică – o mulțime de cărți „proaste”. Totdeauna s-au scris. Dar, departe de a fi nemulțumit de ele, le privesc ca absolut necesare pentru configurarea suportului care susține și scoate în evidență cărțile „bune”. Masa cărților „proaste” (le numesc astfel cu respect și recunoștință) este montura care fixează pietrele prețioase ale cărților „bune” în bijuteria literaturii. Bănuiesc că nimeni nu-și propune să scrie cărți „proaste”. Totuși, ele apar și funcționează ca un sacrificiu, e drept, involuntar, pentru triumful celor „bune”. E la fel de adevărat însă că și o carte „proastă” își găsește cititori pe care-i satisface pe deplin. Și unde mai pui că dintr-o carte proastă se poate învăța foarte mult, în virtutea principiului „așa nu”! Mă declar în consecință absolut mulțumit de modul în care se face literatura zilelor noastre.
S.F.: Vi se întâmplă să fiți nemulțumit atunci când vă recitiți textele?
F.B.: Da, de cele mai multe ori. E o nemulțumire pe cât de instructivă, pe atât de constructivă. Iar în rarele ocazii când sunt mulțumit, mi se face frică, pentru că tind să nu mă recunosc ca autor al fragmentului respectiv.
S.F.: Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor, apărută la editura Arthur în 2020, atât de frumos ilustrată de Dan Ungureanu, este și o invitație de a ne descoperi sau redescoperi țara…Ce amintiri aveți din aceste locuri?
F.B.: Amintiri amestecate. Din copilărie mi-am dorit să ajung în Deltă, pe care o cunoșteam din cărți și din filme documentare și o aureolam în imaginația mea cu irizații paradisiace. N-am ajuns acolo decât mult mai târziu. Peisajele arătau ca-n poze, minus irizațiile. Însă după câteva zile m-am trezit că mi se face dor de asfalt și de mașini, după care altminteri nu tânjesc. Am mai revenit de câteva ori în Deltă, cu același rezultat. Dar când Editura Arthur mi-a propus să scriu o serie de cărți unde Apolodorul lui Gellu Naum îi conduce pe copii prin diverse „lumi” pe care le explică, n-am stat o clipă pe gânduri: am început seria cu Apolodor în Delta Dunării. În volumul „Descoperim cu-Apolodor, în Deltă, păsările-n zbor” îl plimb pe Apolodor prin Deltă, bucurându-mă prin ochii lui, de toate splendorile pe care le descoperă. M-am documentat îndelung pentru a alcătui această carte, prilej cu care m-am simțit mai aproape de Deltă decât în vizitele mele anterioare. Apolodor a fost avatarul cu care am vizitat cu adevărat Delta Dunării. La plăcerea acestei vizite au contribuit masiv ilustrațiile lui Dan Ungureanu. M-am putut cufunda în ele mai adânc decât în Delta vizitată pe viu.
S.F.: Ce rețetă pescărească doriți să ne împărtășiți?
F.B.: Cu ocazia primei mele vizite în Deltă am petrecut câteva zile pe o șalupă. De plictiseală, am început să citesc. Unui membru al echipajului i s-a făcut milă de mine și mi-a pus în mână o undiță, asigurându-mă că voi prinde un pește pe minut. Am reușit să nu prind nici unul până spre apusul soarelui, spre stupoarea echipajului, care, văzându-mi performanța neegalată – cred – până azi, a prins un ceaun de pește în câteva minute și a pus de-o ciorbă, cu apă din baltă, exact cum auzisem în povești. A fost cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. Dar nu-i știu rețeta… Dacă aș ști-o, pe aia v-aș împărtăși-o!
S.F.: Ce proiecte aveți pentru anul acesta?
F.B.: Să mă vaccinez și să vină vara.
S.F.: Ce credeți că sunteți dator să împliniți în scris?
F.B.: Nu cred că sunt dator să împlinesc ceva în scris. Iar scrisul este prin el însuși un act de împlinire: transformă ceea ce nu este în ceea ce este.
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Florin Bican
