fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro

Lecția Două Poteci: ”Imaginaţia, când îşi găseşte cea mai bună exprimare, oferă satisfacţii uriaşe”

mai bine asta

Pe Liviu îl știu de mulți ani. Un om al proiectelor. Implicat total atunci când și proiectul îi arată că merită să o facă. Așa l-am găsit și acum, implicat alături de Mihai în proiectul ”Două Poteci”. Mi-a povestit despre el încă din momentul în care-și pregăteau ideile. Mi s-a părut ceva ”mișto”, dar chiar nu anticipam că poate fi așa ceva. Deși-s două, potecile sunt faine ambele, iar împreună deschid un drum, mai ales pentru cei care vor să vadă metatextul din fotografie. Și văd că nu sunt puțini și sunt convins că vor fi din ce în ce mai mulți. Pentru că proiectul este excelent, dar și pentru că este construit de doi oameni minunați. I-am provocat la o mică discuție despre ”Două Poteci”. Dacă vreți să aflați mai multe, dacă vreți să organizați un eveniment, sau să paticipați la unul organizat de ei, oricând îi găsiți acasă, la www.douapoteci.ro.

Proiectul vostru se numeşte “Două Poteci”. Care ar fi primul accent, diferenţa urban-rural sau numărul “doi”, cele două coordonate ale proiectului, fotografie şi scriere creativă?

Mihai Ilie: Ambele sunt la fel de importante. În alegerea numelui, nu am avut decât să găsim ce trebuia adăugat lângă “doi” sau “două”. Amândoi am petrecut ani la rând între cei patru sau mai multi pereţi ai unui birou cu gândul la concediu si la libertatea de a călători în natură, amândurora ne place muntele mai mult decât marea, aşa că “poteci”, opus al oraşului, a venit destul de firesc.

Liviu Drugă: Mie chiar mi-e antipatică marea…

Mihai: Chiar că până acum o singură dată dacă am discutat de o plecare la mare. Deci asta e povestea numelui. Fotografia e o potecă, scrierea creativă e cealaltă potecă.

Liviu: Cum explicăm mereu, cele două poteci vin din două direcţii diferite, se intersectează şi merg împreună o vreme. Dacă te uiţi din unghiul potrivit, adică de pe site-ul nostru www.douapoteci.ro, cât timp potecile acestea se suprapun, ele formează un alt drum. După ce se despart, ele îşi recapătă individualitatea.

Mihai: Fotografiile pe care le alegem atunci când lucrăm împreună exprimă un tot unitar, iar povestirile lui Liviu sunt construite pe baza acestor fotografii şi pe experienţa din locaţiile foto în care ne aflăm. Dar dacă despărţim, fără să ştii că au fost vreodată împreună, fotografiile şi textele rezistă fiecare pe “poteca” lor.

Valiza din miere

Pare un proces destul de complicat. Cum procedaţi ca să ajungeţi până postaţi o povestire pe site?

Liviu: Pare complicat, dar nu e. Sau poate ne-am obişnuit noi cu etapele… Ne hotărâm asupra locului unde să mergem pentru poze. În funcţie de acel decor, căutăm un obiect sau un personaj care să contrasteze cât mai mult cu peisajul. Obiectul sau personajul schimbă întreaga perspectivă asupra locului. Din interacţiunea elementului străin cu decorul se naşte povestirea, conflictul. Scopul nostru nu este să facem doar fotografii cu locuri impresionante sau doar cu oameni deosebiţi, sau doar cu obiceiuri locale… E ţara plină de asemenea fotografi, câţiva chiar foarte buni. Nici ficţiuni literare fără o bază concretă nu “scoatem”. Noi creăm, din text şi fotografie, propria noastră povestire, folosindu-ne de cadrul natural şi de plasarea unui obiect sau personaj în mijlocul lui. Or, aşa ceva nu face nimeni în România, din câte ştim noi.

Mihai: În primele două ieşiri, la Fântânele şi la Bran, am folosit obiecte ca eroi ai povestirilor noastre. Poate că aşa şi trebuia, să testăm cumva reţeta pe care o stabilisem. Apoi, odată cu povestirea “Satul numit Pagina 111” am avut ca erou un actor, Răducu Marian. Plusul adus de prezenţa umană în cadru a fost uriaş, aşa cum şi prevăzusem. Te raportezi altfel la atitudinea unui personaj, cadrul fotografic se mulează altfel în jurul lui.

apus buruieni

Seamănă deja cu producerea unui film. Păstrând comparaţia, cât la sută e producţie şi cât creaţie?

Mihai: După ce stabilim locaţia şi personajul – acesta e cel mai dificil de fixat, pornim la drum. Nu avem scenariul în minte… doar Personajul şi Locaţia. În timpul sesiunii foto, lucrurile încep să se lege. Ne consultăm mereu asupra locurilor şi cadrelor… Care ar fi mai spectaculoase, mai de impact. Dacă voiam să fac doar poze, mă duceam singur…

Liviu: Pe de altă parte, în timp ce ideea povestirii pe care vreau să o scriu începe să se concretizeze la mine în cap i-o spun lui Mihai, pentru ca el să “scormonească” singur prin intermediul aparatului foto ce îi oferă natura. El vede prin lentilă ceea ce eu nu pot vedea. Asta e partea lui. Chiar şi la finalul unei zile de fotografiat de dimineaţa până seara nu avem clar întregul fir narativ. Ne întoarcem acasă şi începem să mergem fiecare pe “poteca” lui, explorând şi folosind la maxim experienţele de la locul în care am fotografiat. Cum ziceam, poate părea complicat, dar noi ne-am obişnuit cu aceste etape, ele vin natural…

Mihai: Chiar şi acolo, când lucrăm la faţa locului, nu vorbim prea mult. OK, este evident că vedem lucrurile destul de asemănător, dar ne şi lăsăm fiecare în voia creaţiei.

Liviu: Mai exact, doar el lucrează la faţa locului, fotografiind, eu mă uit şi caut ideea, detaliile, care să nască povestirea şi i le spun lui.

Mihai: Nu avem un program, nu scriem nimic înainte, ne oprim unde vrem, de câte ori vrem. Sentimentul libertăţii este foarte mare, dar, şi poate suna paradoxal, suntem mereu “în priză”, căutăm mereu unghiuri, lumină… Ca să ne iasă povestirea nu avem decât acea zi, poate între casă şi locul respectiv avem 300 de kilometri, nu o să ne întoarcem pentru un cadru. O dată, totuşi, am ieşit să tragem o poză în alt loc, pentru că lui Liviu îi venise o idee, dar se făcuse târziu şi plecasem spre casă.

ceata copaci

Deci luaţi un personaj, îl duceţi într-un loc, dar nu aveţi foarte clar ce o să faceţi? Aproape ca într-un film fără scenariu.

Liviu: Da, ne lăsăm inspiraţi de acel spaţiu în care punem personajul.

Mihai: Altfel ar fi plictisitor, iar chiar de la început ideea a fost să nu ne impunem nici un program.

Acum după ce am înţeles care sunt mecanismele voastre de creaţie, să vă şi prezentaţi, pentru ca lumea să vadă ce fel de pregătire şi experienţă aveţi fiecare.

Mihai: De 22 de ani fac fotografii, este mare mea pasiune. Am terminat Facultatea de Aeronave şi am lucrat 15 ani în publicitate. Acum 14 ani, pe când lucram într-una din agenţii, l-am cunoscut pe Liviu. Am pierdut legătura, ne-am găsit pe Facebook în toamna anului trecut, când i-am şi spus ideea mea, aceea de a face un proiect personal, dar nu doar fotografie, ci şi text, care să suţină fotografiile. Stilul lui de a scrie s-a potrivit foarte bine cu ideea mea şi aşa am dat drumul la treabă.

Liviu: Eu am terminat Facultatea de Litere din Bucureşti, am făcut puţin radio, ani buni am fost copywriter (rar, mai scriu şi acum texte publicitare), jurnalist pe teme de publicitate apoi producător, prezentator şi regizor de televiziune, scenarist, am publicat o carte de “povestiri aberantastice” în 2012, una urmează să apară anul acesta, poate o piesă de teatru mi se va juca anul viitor. Cam toată viaţa mea s-a învârtit în jurul cuvintelor.

pe carare

De curând aţi lansat şi o serie de programe pe care le numiţi “storytelling”. De ce în engleză şi cum aţi ajuns la acest format? Mai este lumea conştientă de rolul important pe care îl joacă povestirea, imaginaţia, într-o societate unde subiectele tabloide fac cea mai mare audienţă?

Liviu: Majoritatea are creierii distruşi, contemporanii noştri sug o acadea amară, dar sunt încântaţi de culoarea ei. Restul, minoritatea, este iubitoare de ficţiune. Noi pe aceşti iubitori vrem să îi întâlnim, poftei lor de a se exprima creativ vrem să îi oferim un suport, o îndrumare atât prin fotografie, cât şi prin creaţia literară. Imaginaţia, când îşi găseşte cea mai bună exprimare, oferă satisfacţii uriaşe.

Mihai: Dacă ştii să creezi o povestire, ştii să construieşti şi un mesaj la birou sau între prieteni. Un mesaj convingător este bun în orice domeniu, fie că lucrezi în advertising, în vânzări sau în producţie. Storytellingul, noţiune deja consacrată la noi – că ne întrebai de ce în engleză -, asta face, îţi arată paşii prin care spui ce ai de spus cât mai coerent, impresionant şi convingător.

Liviu: Afară, cursuri de storytelling se fac de mult. Noi dăm elementele, explicăm cum se pot îmbina şi lăsăm oamenii să se joace, să îşi facă ei propria naraţiune din imagini şi din cuvinte.

copac la apus

Văd că vă bazaţi foarte mult pe imaginaţia oamenilor şi pe cheful lor de joacă.

Mihai: Prin joacă şi practică oamenii învaţă mult mai repede.

Liviu: Şi asimilează mai uşor, pentru că asociază lucrul învăţat cu starea de relaxare.

Mihai: Uite, cum să nu te simţi bine când ai de fotografiat un actor îmbrăcat în corsar, în vârf de munte? Aşa a fost la workshopul de la Şirnea. Şi tot pornind de la corsar, personajul interpretat de actor, participanţii au trebuit să scrie şi povestea, pe o temă dată de noi. Înainte le-am explicat, relaxat, la o discuţie liberă, la ce trebuie să se concentreze când fac fotografie, iar Liviu le-a spus de mecanismele prin care poţi lega o proză de dimensiuni reduse.

Cum s-au simţit oamenii? Bănuiesc că nu a fost ca la şcoală, dar o distanţă profesor-elev trebuie să fi fost.

Liviu: Reacţia celor veniţi la Şirnea a fost incredibilă. Implicarea lor a fost impresionantă. Ne-am simţit bine cu toţii cât am stat acolo şi am plecat, cum zic eu, ca din tabară, buni prieteni. Nu m-am simţit o clipă profesor.

Mihai: Nu suntem şi nu vrem să fim percepuţi ca profesori. Când cineva te învaţă să îţi repari maşina aflată în pană, nu e profesorul tău. Îl asculţi, pentru că numai aşa îţi poate fi de ajutor. Noi ştim nişte lucruri, pe care le-am învăţat şi experimentat în timp. Prin aceste ateliere de storytelling, noi de fapt împărtăşim experienţele noastre acumulate în peste 20 de ani.

sah.

E artă sau business ce faceţi voi cu atelierele, pentru că înţeleg că toată energia şi tot timpul vostru s-au îndreptat în ultima vreme către acest proiect?

Liviu: În interiorul atelierelor e artă. În afara lor, e business. Am zis că storytellingul înseamnă arta povestitului coerent şi impresionant. Cine vine cu noi, descoperă cum se ajunge la această artă. Iar orice efort, orice experienţă adunată în zeci de ani trebuie recompensată, aşa e corect. Şi atunci, da, vorbim şi de business.

Mihai: La noi, printre altele, înveţi cum se face o fotografie şi ce să urmăreşti când îi ataşezi un text care să nu fie plictisitor sau redundant, de exemplu. Pleci de la atelierele “Două Poteci” cu aceaste informaţii şi începi să postezi pe net, mediul dominant de comunicare astăzi, mesaje de o calitate net superioară. Avantajele acestor postări personale sau în interiorul companiei tale se vor arăta destul de repede. De ce? Pentru că lumea face poze proaste şi texte banale, pentru că puţini sunt conştienţi că un centimetru în plus sau în minus dintr-o poză sau înlocuirea unui cuvânt poate schimba radical imaginea autorului lor şi sensul acelui mesaj. Ca sa nu vorbim de blogeri sau de brand-uri, sau de produse care toate au nevoie de poveştile lor. Poveştile există, dar nu sunt spuse, ordonate şi expuse.

Cum vedeţi acest dezvoltat acest proiect în următorii 5 ani?

Liviu: Ateliere, sau workshopuri, că noi le mai zicem şi aşa, deci un atelier pe lună la Sala Palatului, cu toate biletele vândute.

Mihai: Eu văd un proiect de storytelling pe Lună. În 10 ani.

valiza card

bogdan
Total
0
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article

Ziua Internationala a Cartii: 40% reducere si transport gratuit la orice carte

Next Article

Pânza de păianjen (recenzie la cartea ”Magicianul”, de John Fowles)

Related Posts

Total
0
Share