Nu doar criticii şi autorii de faimă susţin că opera lui Anton Pavlovici Cehov este de referinţă pentru ceea ce se numeşte scurtă povestire în literatura mondială. Tocmai faptul că marele scriitor rus are o nesfârşită aderenţă la publicul care gustă mereu şi mereu punerile în scenă după marile sale piese de teatru îi conferă lui Anton Pavlovici Cehov o anvergură inegalabilă, pe care o au doar cei care, fiind în fruntea unei elite, creează legătura dintre aceasta şi întreaga lume. Cel care spunea că „medicina îmi este soţie, iar literatura amantă” credea că treaba artistului este să pună întrebări, nu să răspundă la ele. Setea publicului pentru opera sa i-a dat, în timp, dreptate…
„Livada de vişini. Trei surori”. Aristocraţia rusă s-a dovedit a fi, aidoma celei occidentale, prilej de fascinaţie pentru toate generaţiile. Deosebirea este doar de fel de a reacţiona la vremuri şi situaţii. În ce priveşte personajul Liubov Andreievna Ranevskaia, ea asistă în manieră tipic rusească la declinul clasei sale, simbolizat de tăierea vişinilor din livada care îi făcuse proprietatea celebră, încercând să-şi menţină, totuşi, un statut golit de conţinut într-o lume în care burghezia încă nu ştie ce să facă cu propria ascensiune. Povestea reflectă în tuşe admirabile coliziunea dintre forţele sociale care se întâlnesc, la jumătatea secolului XIX-începutul secolului XX, pe un drum pe care nu este loc decât pentru una dintre ele. Este ca şi cum două entităţi total diferite s-ar împinge cu coatele pentru a păşi mai departe.
Uneori, coatele sunt învelite în mătasea vorbelor, alteori se aude câte un „după dvs.”, dar este doar o iluzie; tinereţea necruţătoarei burghezii nu dă şanse reale traiectoriei bătrânei aristocraţii. Poveste aspră a felului în care rigizii eşuează, a destinului implacabil al celor care nu reuşesc să se adapteze, „Livada de vişini” a lui Anton Pavlovici Cehov a fost pusă în scena lumii de atâtea ori, încât a devenit mai mult decât un reflex cultural, este un sistem în sine, convertibil în toate ciocnirile dintre trecut şi prezent, dintre vechi şi nou, dintre generaţiile vârstnice şi tineret, dintre orânduiri. Poate tocmai de aceea a avut o atât de mare influenţă asupra operelor unor Eugene O`Neill, George Bernard Shaw sau Arthur Miller.
Olga, Masha şi Irina Prozorov sunt cele „Trei surori” intrate în nemurire ca personaje imaginate de Cehov. Înglobează o enormă simbolistică, astfel încât sunt citate ca repere ale clivajului dintre cei ce se cred superiori prin educaţie şi restul comunităţii. De aici inadaptarea şi obsesia celor trei de a se întoarce în capitala Moscova, de unde plecaseră cu un deceniu în urmă. Faptul că acest lucru nu doar că nu se întâmplă, ci se şi îndepărtează ca perspectivă, erodează ceas de ceas minţile fetelor care se ratează, fiecare în felul ei, pentru că nu se pot mulţumi cu ceea ce au: Olga, cea mare, ajunge să trăiască singură (dacă nu punem la socoteală doica…), Masha este măritată cu un profesor pe care îl dispreţuieşte în fiecare zi pentru vina de a aparţine clasei mijlocii (drept care îl înşeală cu primul ofiţer care îi iese în cale, căutând înfrigurată sclipiciul de provocare intelectuală), iar biata Irina, cea mică, ar vrea să muncească, dar realitatea muncii îi depăşeşte puterile, ar vrea să iubească, dar iubirea nu este o plimbare în parc, decide cu greu să se mărite, dar logodnicul este ucis în ziua nunţii. Cine iese la suprafaţă? Ca într-o viziune de ce avea să urmeze (Revoluţia bolşevică, desigur!), cumnata celor trei, fata simplă Natasha, ia în stăpânire pas cu pas şi averea, şi ifosele familiei…
„Duelul. Dramă la vânătoare”. Laevsky este aristocrat rus, deci este angajat pe pile şi nu face altceva decât să bea şi să joace cărţi. Trăieşte cu Nadia, nevasta cuiva, pe care a sedus-o aşa, de amorul artei; în realitate, o „respectă” atât de mult încât nici nu-i spune când află că i-a murit soţul. Odată cu trecerea în nefiinţă a celui care făcea din femeie fructul oprit, „eroul” realizează că nici măcar n-o iubeşte… „noroc” (pentru ea…) că este dator vândut, altfel… La rândul ei, Nadia, neglijată, flirtează cu alţii, desigur. Dintre ei, căpitanul Kirilin nu se lasă deloc şi are „intenţii serioase”, adică o ameninţă că o dă în vileag, obţinând partida de amor dorită. Dar despre asta află Laevsky, ale cărui isprăvi îl scârbesc peste măsură pe un anume Von Koren, care decide să-l provoace pe beţiv la un duel, ca o măsură sanitară social. Vine şi provocarea… tensiunea creşte…cei doi îşi dau seama între timp că niciunul nu-şi doreşte asta, dar nu mai pot da înapoi… noroc cu un preot care stopează totul la timp. Unde îl va impinge pe dezechilibratul Laevsky această experienţă de a „tenta” moartea?
Scrisă în 1884, când Anton Pavlovici Cehov avea 24 de ani, „Dramă la vânătoare” este o lectură atât de bogată, încât greu ai crede că bogăţia marelui scriitor abia începea. Reuneşte în aceleaşi tablouri splendide competiţia fără sens, decadenţa, tulburările prerevoluţionare, corupţia, dar şi inocenţa şi abstractul. Este povestea frumoasei şi ambiţioasei (altfel cam naivă…) Olga şi a relaţiilor amoroase din viaţa ei, una mai stranie decât alta. Adorată de moşierul Urbenin, se mărită cu el ca să scape de acasă, dar este obiectul dorinţelor contelui Karneyev şi ale magistratului Zinovyev, care ştie că este nefericită conjugal. Reţeaua de dorinţe, trădări, dualitate, resentimente şi combinaţii rău mirositoare este atât de densă, încât te întrebi cum de încape în viaţa unei singure femei. Această unică poveste de mari dimensiuni a lui Anton Pavlovici Cehov beneficiază de toată atenţia cititorului care ştie că, chiar şi în era revoluţiei sexuale şi a libertăţilor de tot felul în materie, sforăriile amoroase din spatele căsniciilor de faţadă fascinează, fascinează, fascinează…
Nu rata colecția noastră de autori celebri din categoria lecturi fundamentale.
„Orice idiot poate depăşi o criză. Viaţa de fiecare zi este adevărata provocare”
„Nu-mi spune că luna străluceşte; arată-mi reflexia ei într-un ciob de sticlă”
„Iubirea, prietenia şi respectul nu sunt capabile să-i unească pe oameni aşa cum o poate face ura comună pentru ceva”
„Nu există nimic mai îngrozitor, ofensator şi întristător decât banalitatea”
