Încă de la prima sa carte, „Tropicul Cancerului”, Henry Miller a stârnit controverse aprinse. La peste opt decenii de atunci, lucrurile stau la fel. Și asta pentru că Miller a creat un nou stil: parte autobiografie, parte filosofie, parte un fel anume de a povesti întâmplări dintre cele mai (ne)obișnuite. Tot acest eșafodaj construit pe ideea că societatea umană a ajuns într-un punct în care nu mai trăiește, ci doar există, confundând realitatea cu propriile temeri, nu face decât să-l plaseze în plină contemporaneitate pe unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii americane și mondiale.
„Tropicul capricornului”. Henry este căsătorit și are un copil. În ziua în care soția lui merge la medic pentru un avort, eroul face amor cu o colegă care venise să aibă grijă de copil… Viața este o ipocrizie generalizată, brutalitatea și decadența sunt singurele lucruri care mai scutură din amorțire o clasă mijlocie înțepenită în clișee. Eroul sparge zgomotos, cu o nonșalanță cvasi-sinucigașă, tot constructul din jur: alături de amicul MacGregor experimentează nopți încărcate de sex promiscuu, iar de puștiul Curley ultima speță a hoției și vagabondajului.
O frondă amară răzbate din fiecare experiență – Henry vrea să coboare până în miezul abjecției doar ca să demonstreze că este un avangardist, că nu are nimic de-a face cu „comme il faut”. În răstimpuri intervine amintirea momentului când ucisese accidental, cu o piatră, un copil. Nu a plătit niciodată fapta aceea, copil la rându-i, iar amicii de față atunci au uitat de mult episodul. Dar felul în care copilăria știe, cu o cruzime aparte, să taie până la esența lucrurilor este ceva de povestit pentru toți adulții lumii. Călătoria spre sine continuă cu povestea tatălui alcoolic care într-o zi începe să-l caute pe Dumnezeu; un alt eșec – când crede că nu L-a găsit, din bețiv devine depresiv…
„Primăvara neagră”. Carte care nu are legătură cu reperele fixe ale operei lui Henry Miller, „Primăvara neagră” intră frontal în suprarealism. Scriitorul povestește despre copilăria proprie, un spațiu dur și aspru, dar care rămâne ca un Eden pentru adultul de mai târziu: „Prima zi în care faci cunoștință cu Dostoievski. Îți amintești mirosul cârpei pe care a stat cartea; te uiți la ceas și eștii la doar cinci minute de eternitate (…). Acum fiecare ieșire din cușcă este deschisă”. Henry Miller este obsedat de felul în care ființa umană se autodistruge printr-un șir de acțiuni greșite de fiecare zi, de la cea mai mare la cea mai măruntă. „Sunt uimit de gloriosul colaps al lumii”.
Strecurat undeva la începutul lecturii, ca o nestemată în noroi, stă tributul adus frumuseții Franței și este o probă de literatură la scară mare. În lumină pură, autorul petrece pe bicicletă stilul franțuzesc, oamenii, bucuria de a se simți liber în toate detaliile (unele mai puțin elegante, cum ar fi urinatul sau mersul la toaletă cu o carte…). Un alt capitol care evidențiază volumul este cel în care Henry Miller își prezintă apetitul pentru a crea acuarele – era destul de bun la asta: „Să faci picioarele să se lege natural de restul corpului, nu ca și cum ar fi fost lipite acolo… Calul meu deja are cinci picioare…”.
„Nexus”. Ultimul volum al trilogiei „Răstignirea trandafirie” a fost, ca și suratele sale, o carte interzisă în SUA și Franța între 1949 şi 1960. Este povestea căsniciei cu turbulenta Mona ca fir roșu al devenirii lui Miller ca scriitor. Poate fi considerată povestea ciudată a unui autor format în mintea proprie, care a scris zeci de romane în gând și care se află pe punctul de a pune totul pe hârtie, de a transforma imaginile și acumulările interioare în ceva palpabil.
Lectura este densă tocmai din perspectiva faptului că Miller conștientizează abrupt și definitiv că orice-ar fi, el trebuie să scrie; orice preț ar avea asta din perspectiva relațiilor exterioare și a vieții sale în general, comandamentul este suprem și irevocabil. „Cerșetorii sunt potriviți în zile senine și calde, când și cea mai sadică inimă se oprește să arunce firimituri păsărilor”.
Cartea care încheie o trilogie ce a stârnit decenii de polemici reușește un lucru pe care puțini autori l-au realizat cu adevărat, memorabil și durabil, în literatura universală: atragerea completă a cititorului de partea eroului. Cel ce citește vrea ca Henry Miller să reușească, pentru că această izbândă este și a lui, a celui care citește ce a născut o luptă de o viață.
Citiți!
Îți place Henry Miller? Mai multe idei de cărți frumoase găsești în categoria noastră de lecturi fundamentale.
„Destinația unui om nu este un loc, ci un nou fel de a vedea lucrurile”
„Singurul lucru de care nu ne săturăm niciodată este iubirea; și singurul lucru pe care nu în oferim niciodată suficient este… iubirea”.
„Nu am bani, nici resurse, nici speranțe. Sunt cel mai fericit om în viață”
