Nerecomandat celor slabi de înger, pudibonzilor şi superficialilor, Louis-Ferdinand Celine este scriitorul care a căutat inimi „între atâtea stomacuri şi tuburi digestive”. A găsit… câteva. Mulţi nu l-au iertat pentru opţiunile lui politice pro Axă şi pentru rândurile antisemite, de care nu s-a dezis niciodată. Nici azi nu figurează în Panteonul marilor personalităţi culturale ale Franţei. Deasupra alegerilor nepotrivite ale omului stă, totuşi, revoluţia literaturii franceze pe care a generat-o acest insomniac pentru care stilistica rebelă, organică, frontală, a fost prima religie. Maestru al ritmurilor fără cruţare, a străpuns convenţiile literare cu tăişul unei săbii narative magistrale, care dă fiori.
„Feerie pentru altă dată”. 12 ore înainte de „D-day”. Bombardamentele asupra cartierului parizian Montmartre sunt uşor de prevăzut. Povestitorul este pe punctul de a părăsi Parisul, dar ajunge în închisoare, unde îl „aduce” şi pe cititorul năucit de proza adâncă, unică, de sensul-ghilotină al fiecărui cuvânt: „Să fim serioşi şi să spunem lucrurilor pe nume; 20 de luni într-o celulă, 30 de luni, 20 de ani, ce-ţi pasă?… Eşti afară!… Este elixirul zeilor să fii afară!… Toţi au o părere foarte bună despre ei înşişi afară! Cu toţii au în interior o mică amuletă care le spune că niciodată nu se vor prăbuşi!”.
Louis-Ferdinand Celine nu se dezminte, nu se ascunde, nu „iartă” nimic din amalgamul sumbru interior al celui care se simte singur în faţa marelui final şi abandonat fără vină în extreme. De la rebeliunile stilistice la umorul cinic şi la imaginaţia… de neimaginat a prizonierului (care vede cu ochii minţii cum soţia îi este sedusă de un artist olog), toată construcţia narativă are o componentă de umanitate care lasă cititorul aproape fără suflare.
„Rigodon”. Al Doilea Război Mondial a rămas peste decenii o sursă nesfârşită de cărţi de referinţă, care au atins în toate chipurile această rană a omenirii. Celine nu a ocolit masacrul planetar, nici masacrul pe el, de altfel, aşa încât avem „Rigodon” drept mărturie a unei lupte pentru supravieţuire cum puţine au fost în istoria lumii. Ravagiile din timpul războiului şi dezastrele de după sunt tratate în maniera umorului sumbru şi a mâniei care caracterizează scrisul lui Celine. Nu este un documentarist, nu este un spectator, nu este o victimă. Ca de obicei, este un furios, un frontal, un pictor magistral al exteriorului prăbuşit şi al interiorului tumefiat.
Împreună cu soţia şi pisica, fuge disperat din Paris spre Danemarca, după ce constată că a fost de partea greşită a războiului. Medicul din el îi ajută, pe toată durata călătoriei cu trenul, pe refugiaţii mizeri şi speriaţi, într-un tablou de nebunie şi milă cum numai Louis-Ferdinand Celine putea imagina: „Copiii nu se tem deloc, aleargă… mă rog, încearcă să alerge şi la fiecare bubuitură se prăbuşesc toţi odată!… Unii probabil că au căzut în canal… Totul îi amuză, cu excepţia celor care se prăbuşesc”. Scriitorul înceta din viaţă aproape imediat după ce a terminat această carte, poate cea mai plină de compasiune din câte a creat. Cât despre el însuşi… „Am păstrat distanţa, i-am făcut pe oameni să mă deteste mai mult şi mai mult… în felul acesta nu voi fi nevoit să fiu amabil cu nimeni”. De unde puterea de atracţie pe care o degajă acest scris paranoic şi aceste poveşti dezbrăcate de fleacuri şi care par fără suflet? Din sentimentul cititorului că are în faţă un cinic transfigurat prin artă. Citiţi!
Vezi toate recomandările noastre din categoria lecturi fundamentale.
„Fiecare dorinţă a celui sărac este o ofensă numai bună de pesepsit”
„Dacă nu eşti bogat, trebuie întotdeauna să te prezinţi ca fiind util”
„Poezia eroismului pare întotdeauna irezistibilă celor care nu merg efectiv la război şi încă şi mai mult celor pe care războiul îi face enorm de bogaţi”
Leave a Reply