Când citești ce a mai scris invitatul nostru de astăzi, Mihai Găinușă, se întâmplă ceva ciudat: într-un timp foarte scurt treci prin nenumărate stări, fie că râzi cu poftă sau plângi în tăcere ori, la final, fără a fi cu totul resemnat, nu ai de ales și rămâi cu un surâs amar. Are el acest dar de a te face implicat în text, chiar dacă poate ți-ar surâde ideea să evadezi fie și pentru câteva secunde. Mihai, perseverent și pus pe șotii, ne ia ostateci în cărțile lui, însă cu voia noastră…
El scrie zilnic, nici nu ar putea altfel și uneori îi pare rău că scrie mai mult decât citește. Cred că vacanțele mai reușesc să echilibreze această balanță.
Iată ce a publicat din 2003 încoace: Trialoguri cârcotașe (2003), Cotcodăceli (2004), Fără cap și fără coadă (2007), Povestiri mortale (2009), Scândura de frizerie (2010), Jurnal din viitor (2011).
Silvia Filip: Mihai, ce te-a determinat să te apuci la modul serios de scris? Să fie dorul pentru presa scrisă sau doar un vis mai vechi?
Mihai Găinușă: Totul a început de la citit. Așa cum cineva care vrea să învețe să conducă, întâi învață regulile de circulație. Cu excepția analfabeților care apelează la permise false de la Suceava. Sau Pitești. Deoarece nu exista Netflix, am tot citit, mi-am tot închipuit lumi, dialoguri, scene. Apoi m-am apucat serios de matematică. În sensul că matematica nu voia deloc să se lase apucată de mine. Dar eu, nu și nu: Batman, Batman! Bineînțeles că era o cauză pierdută din start, cum ar fi de exemplu proiectul ”România educată”. Apoi s-au strâns povestiri, dialoguri și m-am gândit: ori să le arunc, ori să le public. Istoria mi-a arătat ulterior că era același lucru.
S.F.: Ce amintiri ai din perioada când făceai practică la facultate?
M.G.: Facultatea pe care am făcut-o era ușor atipică. Școala Superioară de Jurnalistică era superioară, probabil, deoarece făceam ore la etajul întâi. Era mai mult o profesională pentru jurnaliști. Un lucru extrem de util, de altfel. Dacă meseria se fură, ei bine facultatea asta era ca o școală de corecție în care cei mai mari ”pungași” erau obligați să dea lecții ucenicilor. Profii noștri erau oameni cu ștate vechi în domeniile lor: Pruteanu, Jeana Gheorghiu, Cristoiu, Tatulici, Mircea Toma, Ilie Șerbănescu, Monica Macovei, Sorin Ilieșiu. Oameni foarte buni din diferite domenii. Practicieni. Una e să-ți povestească un doctor cum se ține bisturiul, alta e să îți arunce medicul legist un ficat în brațe. De altfel primul contact cu lumea asta fascinant de ”murdară”, de reală, a fost chiar la examen. Proba practică era să extragi un bilețel cu o destinație, te duceai acolo și după 2-3 ore te întorceai să scrii ce-ai văzut. Vorba lui Dorian Popa, aruncându-și câinele în apă: înoată Cheluțu, înoată! Mi-a picat Tribunalul, nu mai fusesem niciodată într-o sală de judecată. Nu mai făcusem niciodată pe jurnalistul. M-am așezat în ultimul rând, era un proces de partaj cred, judecătoarea era plictisită, totul părea o ciorbă veche, gata să fie aruncată în veceu. Când au sesizat, grefierul cred, că e cineva în spate care se uită și notează, lucrurile s-au precipitat, toți au adoptat un ton oficial, s-a umplut sala de jargonul juridic și mi-am dat seama de ”puterea” presei. Am luat examenul. Apoi, de-a lungul facultății, le-am luat pe toate. Domnul Ilie Șerbănescu mi-a spus odată, la economie, că e cel mai bun eseu economic în notă satirică pe care l-a citit. Ăsta era secretul meu: când nu le bungheam, divagam. Dar deja se observă, nu?
S.F.: Ce compromis nu ai putea să faci atunci când scrii?
M.G.: Nu pot să mă păcălesc singur că, ceea ce am scris, chiar merită să fie și citit. Îmi dau seama în timp real dacă produsul e bun sau mai puțin bun. Sau nu e niciun produs, ci rebut. Și atunci ori schimb macazul, ori iau o pauză. Fie ea și de câțiva ani. Și nu scriu niciodată, dar niciodată, ceva pozitiv despre un lucru care efectiv îmi stă în gât. Pot să fac și să livrez o pizza necomestibilă, doar că scriu pe cutie că e mâncare exotică, filipineză. Cititorul percepe imediat că textul e o caricatură, nu o laudă.
S.F.: Când ți-ai dat seama că ai reale abilități de storyteller?
M.G.: Mi-am fost primul meu turnesol. Când am scris primul text satiric, la care m-a bufnit râsul în timp ce-l concepeam, am știut că e bun. Mi se-ntâmplă și acum. Mi se-ntâmplă să mă bufnească râsul și când citesc proza altora. Și plânsul, când citesc scrijelituri rupestre pe așa-zisele rețele de socializare. Realizez de ce nu toate maimuțele s-au sublimat în oameni. Darwin a omis un factor extraordinar de important în evoluția speciilor: capacitatea de a te autoironiza. Primul axolot, pășind pe uscat ferm, ca Băsescu ieșit de la cârciumă, s-a oprit și-a râs: ia uite, mamă: Forrest poate să alerge! Run, Forrest, run!
S.F.: Cum se vede piața de carte prin ochi de scriitor?
M.G.: Înainte era varză. Acum e cu totul altceva: varză călită. Mi se pare că editurile, lumea literară, scriitorii naivi s-au pregătit pentru invazia digitală precum francezii în al doilea război mondial, prin linia Maginot. S-au baricadat în tranșee și nemții i-au ocolit prin Belgia. Cuvântul tipărit e bombardat infernal prin platformele de streaming video. De ce ai mai deschide o carte, când poți apăsa pe un buton și să deschizi ciocul ca puii în cuib, să-ți verse filmul scene care nu solicită imaginația. De aia și arată postările pe Facebook, Insta și Tik Tok precum desenele liniare de la Nazca: rudimentare. Asta e o pasăre, aia o maimuță, ailaltă un cioc hialuronic de rață. Băi, lumile din cap bat la fund, oricând, toate efectele speciale ale Hollywood-ului! Dar îți trebuie antrenament. Scenariștii și producătorii blockbusterelor merg exact pe rețeta creierului pane: tăvălește-l în pesmetul bombelor, al rafalelor de gloanțe și al sânilor push-up și Marele Cititor de Liniuțe de Dialog o să saliveze. Pavlov din L.A. e mulțumit. E greu să mai convingi lumea să frunzărească o carte. Primează breaking news-urile pe fond galben, gen: ”n-o să-ți vină să crezi”! 99 la sută din cititorii de burtiere nu au suficiente circumvoluțiuni să reproducă gramatical acest: ” n-o să-ți vină să crezi”. Dubiul lor e dacă ”no” e împreună cu ”săți”, sau nu. ” S-au nu”. Amin.
S.F.: Câteva titluri (recomandări de lecturi pentru cititorii bookuria) ce ți-au fost terapie într-un moment sau altul al vieții…
M.G.: Nu știu dacă lecturile mele sunt panaceu. Poate unora li se pare dubios și necomestibil să citească Stephen King. Mie mi se pare unul dintre cei mai mari povestitori contemporani. Am văzut de n ori, fanatic, ”Închisoarea îngerilor” cu Tim Robbins și Morgan Freeman și când am citit schița lui King mi s-a părut și mai bună decât filmul. Mai accesibili ar fi Murakami, dacă îți place derapajul fantastic în plin paragraf realist. Am recitit de curând ”Un veac de singurătate” al lui Marquez și am înțeles de unde inspirația lui Haruki. Îmi plac autori total diferiți ca stil: Hemingway și Eco, Bukowski și Kurt Vonnegut, Fitzgerald și Saramago, Zafon și Bulgakov. Îmi place să recitesc, după zeci de ani, și să re-înțeleg clasicii. Asta, poate, e și partea bună a unei memorii proaste: nu-ți reamintești cum se termină.
S.F.: Care este personajul preferat al copilăriei tale?
M.G.: D’Artagnan, clar. Cărțile alea săracele, arată de zici c-au fost citite la lumina fitilului în mina de uraniu. Tot ce-a fost pe bază de rebeli, haiduci, Tom Sawyer, Old Shaterhand, Anton Lupan pe urmele lui Pierre Vaillant, bașca Crusoe, căpitanul Nemo sau chiar Holden Caulfield din lanul lui de secară.
S.F.: Ce te ajută să nu-ți risipești timpul?
M.G.: Nimic. Îl risipesc, diferența e că nu-mi mai pasă. Dacă oricum dormim 25 de ani din viața asta scurtă, măcar să visez interesant. Și cred că am vreo 24 de ani de vise marfă. Fără alea cu ochii deschiși. Cea mai mare țeapă ar fi să avem o singură viață. Orice ai face, oricum ți-ai organiza timpul, la scară universală tot o milisecundă trăiești. Așa că eu trag de timp, cu ochii închiși.
S.F.: Ce frici ai dori să alungi din viața cititorilor tăi?
M.G.: Niciuna. E un talent să le creezi. Pentru eliminarea fricilor există psihologi specializați. Există feng-shui, cântece de harpă, yoga în Maldive. Dar adevărații maeștri ai scrisului sunt cei care ți le creează. De asta îmi și place King. După ce închid cartea, mă gândesc :” ce-ar fi dacă”. D-asta și băgam la foc automat capitole din muschetari: să văd repede ce-a mai copt Richelieu. Serios vorbind, cea mai mare frică pe care aș alunga-o din viața românilor e frica de cuvântul tipărit. Nu mușcă. Și uneori e mai mângâietor decât o manea lălăită, în timp ce îți susură sosul de la șaorma pe burtă.
S.F.: În ce proiecte ești implicat acum?
M.G.: Sunt implicat în proiectul general în care suntem scufundați toți: România lucrului bine făcut. Praf. Mă puteți asculta divagând pe teme date și ciudate pe Național Fm, la matinalul inspirat numit ”Matinal efervescent”. Mai sunt pe Facebook cu filmulețe, cântecele, postări enervante . Și, după ce îmi pun silicon și halesc steroizi, o să apar cu poze noi pe Insta și Tik Tok. Și, poate, dacă găsesc destule personaje negative, o să apar cu o nouă carte.
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Mihai Găinușă
