Vasi Rădulescu: “Actul terminării unei cărți e un sacrilegiu pentru autor, pentru că el nu s-ar opri niciodată”

Când i-am propus lui Vasi Rădulescu să facem acest interviu, pe de o parte mă gândeam că poate este foarte ocupat și nici nu îmi va răspunde, iar pe de altă parte îmi doream tare mult să răspundă afirmativ acestei inițiative. Nu o să scriu foarte mult despre Vasi Rădulescu – doctorul îndrăgostit de litere – nu pentru că nu ar merita, ci pentru că este foarte activ în mediul online și știu că mulți dintre voi îi urmăriți activitatea literară.

Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt care să facă referire la tot ceea ce a scris Vasi Rădulescu până acum, știți care-ar fi? EMOȚIE !

Pentru cei ce acum poate îi descoperă cărțile, le voi aminti în ordinea în care acestea au apărut: Dragă inimă, Culorile uitării, Medicina povestită pe înțelesul tuturor, Să-ți pui o dorință, O să te tragă curentu, Medicina povestită: despre inima ta și O altă poveste de iubire, cea mai recentă carte a lui.

Cărțile scrise de dr. Vasi Rădulescu pot fi comandate acum într-un pachet avantajos, cu mare reducere, de aici.

Dacă fiecare s-ar gândi mai des, așa cum spune dr. Vasi Rădulescu, să aibă grijă de ceilalți și să facă un pic de bine în jurul lor, cu siguranță am spune că visăm.

Chiar dacă uneori faci bine și primești altceva în schimb, până la urmă este minunat să visăm și să încercăm să ne zbatem să ne și realizăm visele, să punem umărul și la realizarea viselor celorlalți, pentru că întotdeauna atunci când vei dărui, vei primi înapoi înzecit!

Vă las în compania gândurilor lui Vasi Rădulescu, îi mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor și îl asigurăm că îl vom urmări în continuare!

Silvia Filip: Care este prima ta amintire din perioada frecventării școlii?

Vasi Rădulescu: Am amintiri încă din prima zi, când am stat la deschiderea oficială și țineam un buchet de crini în mână. Eram puși pe rânduri și mă uitam la ceilalți cu spaimă, pentru că nu cunoșteam pe nimeni. Noroc că era bunica alături de mine, să-mi mai ia din emoții.

S.F.: Ți-a plăcut școala de la început? Îți doreai încă de atunci să devii medic?

V.R.: Nu mi-a plăcut din prima, pentru că eram un spirit mai rebel. Eu am refuzat să port uniforma și mergeam în blugi, un tricou și o jachetă denim, cu părul până la umeri. M-a pus preotul să mă tund în clasa a patra, amenințându-mă că mă lasă corigent dacă nu o fac. Eram cel mai bun, chiar șeful clasei, iar ultimatumul mi s-a părut ciudat. Numai că preotul era pornit și mi-a plasat un patru, spunându-mi că va mai veni altul în scurt timp. Șocat, i-am povestit mamei, care a venit a doua zi la directoare și aceasta a dat preotul afară, anulându-mi și nota. N-am deranjat pe nimeni niciodată, chit că ieșeam din tipar. M-am tuns, pentru că mă afectase atât de mult întâmplarea și o simțeam deja realizată metafizic, fiind nevoit să o fac și fizic. N-am mai avut părul mare niciodată. Acum, mulțumită medicinei, o să spun în scurt timp că nu voi mai avea păr deloc.

S.F.: Ce le-ai spune copiilor spre a-i determina să se apropie de carte, de citit?

V.R.: Să citească în fiecare zi, ceva potrivit vârstei lor. Să ceară părinților cărți. Să crească în universul cărților. Una dintre cele mai mari bucurii a fost dotarea bibliotecii din Șirna, o comună din Prahova, unde o doamnă minunată chiar asta face, stimulează copii să citească. Le-am luat mobilier, computere, cărți. Și abia aștept să merg să-i vizitez, când vor relua activitatea acolo.

S.F.: Care este părerea ta despre cursurile de scriere creativă?

V.R.: N-am participat la niciunul până acum, dar am de gând serios să fac asta. Cred că pot fi deosebit de utile, mai ales dacă sunt ținute de profeșioniști. Știu de cei de la Decât o Revistă că făceau asemenea cursuri, de Iulian Tănase (ex. Guerrilla).

S.F.: Cum te simți când îți recitești cărțile? Ai mai modifica anumite paragrafe?

V.R.: Mereu aș schimba câte ceva și stau cu sentimentul acesta îmbibat în regret, dar sunt nevoit să las lucrurile așa. Actul terminării unei cărți e un sacrilegiu pentru autor, pentru că el nu s-ar opri niciodată. El știe toate dedesubturile, iar timpul îi mai modifică unele percepții. Una peste alta, sunt mulțumit de ce am scris.

S.F.: Știu că ai fost foarte atașat de bunica ta și ai scris cu multă sensibilitate despre ea. Ce crezi că ți-ar spune acum dacă ar citi rândurile ce i le-ai dedicat?

V.R.: Dificilă întrebare. Mi-ar fi plăcut să stau lângă patul ei, același pat pe care nu l-a părăsit nicio secundă vreme de treisprezece ani, și să-i citesc toate cărțile. Era foarte mândră că devenisem medic și visa la ziua în care eu o voi face să meargă din nou, îi voi repara femurul rupt și, cu un strop de miracol îi voi spune gata, te poți ridica acum, s-a terminat suferința asta statică. Realitatea dură ne-a arătat altceva și s-a ridicat în cu totul alt fel.

S.F.: Ce crezi că ai moștenit de la ea? Ce sentimente te încearcă atunci când îți amintești de ea?

V.R.: Empatia, bunătatea, generozitatea. Nu putea suporta să vadă pe altcineva în suferință. Ajuta pe toată lumea. Țin minte că pe drumul de la cimitir spre casă, după ce am înmormântat-o, o doamnă în vârstă a întrebat-o pe sora mea cine a murit. Când a aflat răspunsul a pus o mină cumplit de tristă și a zis Of, ce păcat. Era iubită de toată lumea. Mă gândesc în fiecare zi la ea. E refugiul meu de care am atât de mare nevoie.

S.F.: Cum este pentru tine actul de creație – chinuitor sau vine ca o binecuvântare? Știu că scrii cu ușurință dar ești atras și de culori (n.r. vezi Culorile uitării), desenezi, pictezi…

V.R.: Scriu compulsiv și de regulă nu am nimic pregătit, uimindu-mă și pe mine cu tot ce reușesc să aștern, dar aș minți dacă aș spune că mi-e ușor. Scrisul chinuie, chiar dacă și eliberează. Scriu mult în fiecare zi și actul reprezintă totodată o contrapondere la toată uzura pe care o resimt din plin.

S.F.: Cât de mult ții seama de feedback-ul cititorilor tăi? Crezi că ai putea scrie poezie sau proză pe o temă sugerată de cititori, chiar dacă nu ți-ar fi atât de familiară?

V.R.: Am o relație aparte cu cititorii mei. Le ofer adresa mea de email și schimbăm constant idei. După ce am lansat Dragă inimă, cineva m-a întrebat dacă voi scrie și ceva despre creier. Așa a apărut Culorile uitării, iată, de la sugestia unui cititor. Sunt deschis la orice. Mă simt binecuvântat și sunt recunoscător că am trecut de 170.000 de cititori. Dacă ei au rămas cu ceva bun, măcar un vârf de deget, sunt bucuros.

S.F.: Un loc aparte de care tu ești legat cu multe fire nevăzute rămâne Sighișoara. Pe când o carte Amintirile inimii din Sighișoara sau Regăsire în Sighișoara?

V.R.: Sighișoara m-a cuprins cald când eram într-o depresie groaznică. Am luat la pas cetatea, urcând pe sub Turnul cu Ceas, înaintând spre Scara acoperită, până sus, acolo unde o căsuță de poveste stă cuminte în colțul cimitirului. Pare antagonic, dar acel cimitir e o lume calmă în care te poți regăsi mai viu ca niciodată, coborând printre plăcile de marmură. E o introspecție veritabilă. În Sighișoara am terminat patru din cele șapte cărți. Abia aștept să revin. Nu știu dacă pot concepe o întreagă carte despre orășel, dar cu siguranță îi voi mai dedica multe pagini.

S.F.: Care este cel mai mare ideal spre care tinzi?

V.R.: Să fiu în armonie cu mine însumi. Să reușesc să trăiesc simplu, să am grijă de mine, să mă bucur de lucrurile simple. Și să nu uit niciodată să am grijă și de ceilalți.

S.F.: Te simți împăcat cu tine însuți?

V.R.: Am anticipat cumva întrebarea. De cele mai multe ori, da, dar mai am rătăciri. Am progresat enorm în ultimii ani, iar cea mai mare lecție mi-am luat-o dintr-o poveste de iubire, care și stă în paginile celei mai recente cărți.

S.F.: Cum te simți la această vârstă?

V.R.: Mi-am zis cândva că aș vrea să mor tânăr și asta să se întâmple cât mai târziu cu putință. Mă simt tânăr.

S.F.: Care este acum cea mai mare grijă a ta?

V.R.: Fiind în plină pandemie, mi-e teamă de infecții Covid-19. Mi-e teamă să nu iau virusul și să-l dau cuiva care poate face o formă severă. Nici eu nu am siguranța că nu voi face o formă severă. Stau cu grijă pentru această realitate care ne-a lovit și căreia trebuie să-i supraviețuim.

S.F.: Cum se vede piața cărții din România prin ochi de editor?

V.R.: Avem cea mai slabă piață de carte din Europa. Sunt un norocos că am vândut atât de multe exemplare, dar în același timp sunt trist că se citește totuși puțin și nu există programe coerente pentru stimularea cititului. La Readers Do Good avem și componenta aceasta socială, investind sume considerabile în tot felul de cauze importante. Am amintit de Biblioteca din Șirna, iar pe lângă asta am donat aproape trei mii de cărți spre centre și asociații. Vom continua să o facem și chiar avem în plan să construim multe biblioteci, mai ales în sate. Pentru asta ne trebuie cât mai mulți cititori aproape, iar binele lor se va resimți  à la longue.

Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Vasi Rădulescu