fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro

Viorica Toaca Osipova: “Omul fără credință este gol și înrăit”

Viorica Toaca Osipova se arată lumii prin vers, trist sau vesel, zbuciumat sau liniștit, optimist sau pesimist, prins captiv în volumele “Eu sunt femeie” și “Mersul pe cornișă”.

Autoarea recunoaște că scrisul are un loc special printre preocupările ei: “Scrisul îmi este oaza de liniște.Uneori îmi vine să strig: Oprește-te, clipă! Cobor – să reușesc a scrie despre tot ce iubesc!”

Un mesaj sau o declarație adresată oamenilor îmbracă această formă: “Îmi plac oamenii-văpăi,/care-și știu menirea,/ei te ajută când nu vrei/să ceri…așa li-e firea”. (fragment din poezia Îmi plac oamenii, în volumul de versuri Mersul pe cornișă, Editura Pontos, Chișinău, 2019).

Silvia Filip: Când ați realizat că ați devenit adult?

Viorica Toaca Osipova: Eu de mică eram matură. Treptat am umplut bagajul cu experiență.

Fiecare eveniment, care-mi schimba mersul vieții, mă ridica pe o treaptă mai înaltă a maturității. Când aveam treizeci și trei de ani, a murit mama, iar peste doi ani și tata. De atunci am simțit un gol mare în interior, iar proza vieții mele s-a schimbat. Nu mai aveam cui spune mama, tata. După acea pierdere am devenit cu adevărat matură. Șansă să fiu copilă, a rămas doar în visele mele și amintirile despre timpul când eram fetița tatei alintată. În fiecare zi, având diferite sarcini dobândeam experiență, se schimbau prioritățile. Am avut multe de învățat, fără a avea cui cere sfat. Când eram în fața unei probleme, de obicei le spuneam părinților. Și poate de multe ori nici nu luam în calcul povețele lor, căci mereu luam hotărâre de sine stătător, fiind și foarte ambițioasă, dar știam că nu sunt singură, că am unde să mă retrag în caz că-mi va fi greu.

S.F.: Ce evenimente și experiențe v-au ajutat să acceptați responsabilitățile ca adult?

V.T.O.: Venirea pe lume a fiicei Mihaela, în 1990. Am născut fetița, fiind încă studentă în anul IV la Institutul Pedagogic de Stat ” T. Șevcenco” din Tiraspol. Erau timpuri grele. Anii destrămării Puterii Sovietice, apoi anii luptelor din Transnistria. Nu prea aveam ce cumpăra, căci în magazine rafturile erau goale. Trăiam într-o cameră mică în căminul studențesc. Nu aveam condițiile necesare pentru creșterea copilului. Nu erau scutece, nici hăinuțe. Pentru spălat, încălzeam apă, noaptea târziu, când studenții se duceau la culcare, căci doar atunci se elibera aragazul. Trăiam într-o luptă pentru existență într-un stat care în acei ani era nefuncțional. Mereu cu gândul și speranța la timpuri mai bune, am înțeles la un moment dat, că vremurile bune depind doar de mine. Luam decizii contradictorii cu unele reguli și tipare, simțindu-mă responsabilă de viitorul micuței mele. Și n-am greșit.

S.F.: Care e cel mai mare ideal către care tindeți?

V.T.O.: Aș spune mai bine despre planurile mele în această viață, pe care vreau să le satisfac până la capăt. Despre dorințele și obiectivele pe care mi le pun, vrând să le ating. Îmi doresc să las urmașilor mei moștenire nu numai amintirea despre mine, dar și bunuri materiale, căci înțeleg cât de greu este să n-ai nimic și să începi viața de la zero. Aceste bunuri pe care aș putea să le las le-ar fi un ajutor. Vor mai moșteni poezia mea, prin care voi vorbi cu ei și peste o sută, două sute de ani.

Dar idealul? Mai mare, mai mic… Oare există? Dacă e ideal deci nu mai vorbim despre grade de comparație. Idolii sunt zei. Cum am pretinde noi să ne comparăm cu ei?

Nu am avut și nu am idoli. Sunt multe persoane demne de admirație, dar nu am idealizat pe nimeni. Nu am pretins spre nici un ideal. Noi oamenii suntem atât de imperfecți, de mici, chiar și acei care obțin niște rezultate înalte în unele domenii. Pentru unele personaje care se cred ideale, viața se încheie dramatic, deoarece ei se văd atât de sus, unde deja nu mai există scări. Apoi căderile sunt dureroase și fatale. Cel mai frumos este să trăiesc ca un om simplu, printre oameni asemănători mie, cu dorințe pământești și cu dragoste de tot ce-i frumos.  Ideal este doar Dumnezeu, noi nu avem dreptul să ne comparăm cu El.

S.F.: Ați avut îndoieli asupra atingerii scopului dvs. în viață?

V.T.O.: Desigur am avut și am scopuri și îndoieli. A avea îndoieli este normal pentru orice persoană.  Totul s-a desfășurat pas cu pas. Unele s-au realizat cu succes, altele au rămas la nivel de idei, cu toate că-mi păreau esențiale. Și acum îmi mai conturez  scopuri noi. Știindu-mă cum sunt, cred că nu o să mă opresc niciodată din a face ceva. Am un șir de activități, care nu au nimic în comun una cu cealaltă. Cel mai important pentru mine nu este cariera profesională. Nu. Împlinirea vine din cât de bine mă simt eu în corpul meu. Numai o persoană care este într-o relație armonioasă ea cu sine însăși, poate să aducă bucurii și să facă pe cei apropiați fericiți.

S.F.: Care sunt valorile pentru care nu ați putea să faceți nici un compromis?

V.T.O: Mereu am mers la compromis. Consider că este bine să pot să-mi rezolv o problemă prin dialog, renunțând uneori la unele ambiții. Și dacă vorbim de valori, atunci ele merită să mergi la compromis.  A putea asculta, a înțelege, a accepta unele păreri, pe care poate nu le pot primi din prima, apoi după o analiză profundă găsind acea soluție care ar fi benefică pentru ambele părți, primesc o decizie corectă, nu doar principială.  Satisfacerea cerințelor prin acord comun te scoate din multe riscuri.

Însă nu aș merge la nici un compromis dacă aceasta ar aduce vreun prejudiciu oamenilor mei iubiți, familiei mele!

S.F.: Care este părerea dvs. despre existența suferinței în lume?

V.T.O.: Pământul este un focar. Multă sărăcie și durere în toată lumea. Bogăția, această ”mamă surogat” a tuturor relelor, ne amenință cu dispariția. Cei bogați vor să fie și mai bogați iar săracii devin tot mai săraci.

Parcă trăiam o perioadă relativ sigură și acum ce se petrece? Această pandemie, covid-19 face ravagii pe tot globul.

De-a lungul timpului au fost multe crize și pericole globale care au redus semnificativ numărul populației. Noi acum trăim transformarea ființei umane. Este nevoie de conștientizare că așa nu se poate să mergem mai departe. Virușii nu se iau de nicăieri. Este influența directă a omului. Dacă erupția unui vulcan este imposibil de controlat de către noi, atunci microbii și mizeria o putem controla. Suferim, fiind în mare parte iresponsabili.

S.F.: Ce rol joacă spiritualitatea în viața dvs.?

V.T.O.: Eu am credința în suflet. Nu sunt persoana care merge foarte des la biserică. Când eram la vârsta de 18 ani am citit pentru prima dată Biblia, cu toate că pe atunci era Puterea Sovietică și se interzicea a merge la biserică și de vorbit despre Dumnezeu. Am găsit cartea într-o sală de lectură, a Institutului Pedagogic, unde-mi făceam studiile. Nu se permitea de dat cartea studenților dar doamna bibliotecară mi-o dădea să citesc, căci uneori o ajutam să aranjeze cărțile. Recunosc că am citit atunci mai mult din curiozitate, căci în familie nu se vorbea de religie. Așa erau vremurile. Multe din cele citite atunci nu mi-au fost clare, dar sămânța de credință a fost pusă. Cred în bunătate, în puterea Domnului, spun rugăciuni și nădăjduiesc că sunt auzită. Omul fără credință este gol și înrăit.

S.F.: Ce sentiment sau emoție vă face să simțiți, în cea mai mare măsură, că trăiți cu adevărat?

V.T.O.: Dragostea. Fără acest sentiment aș fi nimic. Dragostea care mă face să fiu nebună și bună în același moment, care mă aruncă în aventuri. Am nevoie de ea ca de aer. Eu văd și simt prin prisma dragostei. Părerea mea este că atunci când cineva spune: ” Te iubesc pentru că…” și găsește niște criterii – nu este dragoste, ci o acomodare într-o relație. Dragostea este atunci când nu știi pentru ce iubești. Pe mine dragostea mă arde și mă face scrum, mă înalță și mă  aruncă-n gol, mă ceartă și mă iartă, mă deșteaptă și mă prostește.

S.F.: “Mersul pe cornișă”, volum de versuri apărut la Editura Pontos, Chișinău, 2019  ne poartă cuminte prin anotimpurile vârstelor și trăirilor. Care este mesajul care ați dori să ajungă la cititori?

V.T.O.: Să trăiască așa cum le spune inima. Nimic nu se repetă, nimic nu mai poate fi la fel. Viața este cea mai mare bogăție a omului, el fiind doar un oaspete pe acest pământ. Să fie buni, iertători, iubitori, grijulii față de cei apropiați și nu numai. Să ocrotească Planeta care-i găzduiește. Să zâmbească, primind zâmbete în schimb, chiar și în momentele grele ale vieții.

Tot ceea ce fac să le aducă mulțumire, să nu se irosească pe lucruri de nimic. Dar dacă e nevoie de efort pentru a obține ceva ce-și doresc, atunci să meargă până la capăt. Mie uneori îmi pare că am trăit pe timpul cavalerilor templieri, căci sunt o luptătoare. Cred că de cele mai dese ori mă lupt cu morile de vânt, dar sunt îndârjită, când îmi pun ceva în gând. Așa și cititorul. Să nu cedeze și să nu trăiască în trecut, să meargă înainte, iubind ceea ce-l face fericit.

Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Viorica Toaca Osipova    

Silvia Filip
Total
11
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
Fahrenheit 451

Recenzie la cartea Fahrenheit 451, de Ray Bradbury

Next Article
Ziua Internațională a Cărților pentru Copii

Ziua Internațională a Cărților pentru Copii - 2 aprilie 2020

Related Posts

Total
11
Share