Pe Corin V. Petraru l-am întâlnit la Timișoara, cu ocazia prilejuită de lansarea celei mai recente cărți, „Brigitte, simbolul iubirii mele.”
Corin V. Petraru (n.08.05.1954, comuna Alma, județul Sibiu) nu a scris dintotdeauna însă a fost în apropierea cărților mereu, oferindu-ne următoarele volume:
- Iubire ascunsă (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2015
- Aroma iubirii (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018
- Hoinar bătrân (eseuri) – Editura Pastel, Brașov, 2018
- Așezări îngenunchiate – Editura Crigarux, Piatra Neamț, 2018
- Pentru cine trebuia să-mi dau viața? – Editura Pastel, Brașov, 2018
- Brigitte, simbolul iubirii mele (roman) – Editura Pastel, Brașov, 2019.
Silvia Filip: Cum ați dori să se implice editurile în promovarea scriitorilor români?
Corin V. Petraru: O editură, așa cum este firesc, este o societate comercială care nu are altceva de făcut decât să își joace rolul pe piața de carte. Depinde însă cum alege să-l joace. Cu alte cuvinte o editură, cum văd eu problema, ar trebui să-și aducă un aport mai mare în conlucrarea cu un autor de proză ori vers. Și așa cum se mai spune, editura poate să te ridice, tot ea te poate da uitării.
Până acum nu am simțit acest fenomen, nici așa, nici altfel. Acolo unde am tipărit eu, a fost strictă relația: eu am scris, am plătit și am primit marfa, după care…descurcă-te…
Punctul meu de vedere va fi altul: Cu orice editură care se respectă trebuie formată de la început chiar, o relație de unire, de fuziune, de colaborare strânsă, într-atât încât totul este pus pe o bază de respect, altfel totul se va naște fără viață.
S.F.: Cu ce ar trebui “condimentat” un text pentru a-l putea considera bun?
C. V.P.: Acel „condiment ” cred eu, trebuie cules mai întâi, apoi presărat pe orice text, sau chiar convorbire, cu multă atenție. Nu-i destul să spui că ai călătorit cu o plută pe Amazon și era să-ți clămpăne crocodilii cârma, căci nu te va crede nimeni. Trebuie de la început să știi ce transmiți teoretic sau prin scris. Niciodată nu se va presăra pe un blat de tort curcuma… Deci va trebui atenția mărită, atât cu ceea ce scriem și spunem, cât și cu multe altele. Și închei concluzionând că dacă vrei să profiți din plin de „condimentele” pământului, mai întâi va trebui să cunoști și puțină geografie, căci nu te poți duce la Polul Nord să culegi păstăi de vanilie și nici cacao de pe valea Hârtibaciului.
S.F.: Cât adevăr vedeți cuprins în următoarea remarcă: evenimentele dureroase nasc scrieri de calitate?
C.V. P.: Da, am la îndemână o remarcă pe marginea unui exemplu dureros din ultima perioadă de timp, atunci când cu un an în urmă mi-a murit mama soacră. În noaptea morții ei, nefolosind cuvântul „parcă”, ci „sigur”, a venit în zbor la mine un Serafim dornic să ne jelim după puteri dispariția celei ce s-a dus. Cam tot ce am gândit, vorbit în șoaptă cu îngerașul și alte câteva propoziții, le-am așternut pe hârtie, cam trei coli la număr, încât a ieșit un adevărat necrolog citit de cineva apropiat în ziua înmormântării, încât întristata adunare și-a mutat privirea de la catafalc la mine, întețindu-și lacrimile fiecare, de puteai să zici că eu eram cel plecat, dar sub formă de mumie vie.
S.F.: A da viață unui personaj este nu doar un act artistic, ci și un consum mare de energie, cu frământări de tot felul. Cât de greu este să vă “stăpâniți” personajele?
C.V.P.: Personajele mele nu s-au născut printr-o naștere normală, nici măcar prin cezariană ori eclozare ca la păsări ci, printr-o muncă asiduă, dar nu chiar de Sisif… A fost o muncă cu o trăire aproapiată de bariera irealului. Să povestesc acum cum a fost mi-ar fi greu, dar totuși încerc să o fac: în cazul personajelor masculine, m-am luat de fiecare dată eu ca etalon, cu înfățișare fizică asemănătoare cu a mea și un caracter nu prea mult schimbat față de al meu. Cu alte cuvinte m-am transformat cum am știut mai bine. Mai greu a fost cu personajele feminine. De ce? Pentru că eu nefiind hermafrodit, nu prea am știut să găsesc personajul etalon, ca să pot face transformările de rigoare…În orice caz, cu câteva muze după capul meu încolăcite, am scos-o cumva la liman…
Privind nota puțin „șic” a celor scrise prin întrebările ce mi s-au pus, nici pe departe nu am dorit să ironizez cu nimic. Am vrut doar să maschez zbuciumul care totuși a fost, mutându-mă de la un rol la altul, de la un personaj la altul.
Despre trăiri ce să mai spun, au fost și ele destule! Altfel cred că nu se poate.
S.F.: Fiecare om are un destin și fiecare carte are un destin… Sunt destine care se influențează, pe alocuri, reciproc…Care este scrierea care v-a marcat și v-a răscolit, care v-a influențat destinul?
C.V. P.: Tema acestei întrebări o consider interesantă: „Destinul!”.
Fiindcă destinul mi-a fost pecetluit cu mult timp în urmă, încă de pe vremea când nici măcar nu știam cu ce se mănâncă, am încercat pe ici pe colo să-l mai sucesc puțin într-o parte sau alta. Uneori, să mă îmbărbătez singur, să pot afirma că am mai reușit pe alocuri, dar nu prea mult…
Ca să echilibrez balanța, am păcălit destinul mutându-l în conținutul cărților mele și fără nici un fel de laudă am reușit. Evrika! Vă întrebați probabil ce vreau să spun referitor la destin, nu-i așa? Odată cu prima carte aflată la stadiul de manuscris corectat, până să vadă lumina tiparului, m-am vindecat în primul rând de ură. Prin cele scrise în romanul autobiografic, mi-am dat seama că puteam deveni în doar cîteva secunde ale derulării subiectului, un veritabil criminal poate. Dar Cel de Sus a avut grijă să nu devin… Ei bine, atunci destinul mi-a fost răvășit pe o latură benefică. Și cum spuneam, fără alte explicații suplimentare, din cel ce probabil puteam să fiu, îmbibat bine și cu ură, m-am transformat în alt personaj real, poate mai real decât realul și am scos-o cu bine la capăt, lăsând destinul să se spele singur pe cap în conținutul cărții, iar eu cu un mini triumf și o mini coroniță, m-am retras în culise mulțumit mângâindu-mi iubirea ce-a luat locul urii pe care acum vreau să o scot la lumină.
Sunt mai multe scrieri care m-au marcat într-un fel sau altul, îmi este greu acum să aleg.
S.F.: În încheiere vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre următorul proiect literar. La ce să ne așteptăm în 2020 din partea lui Corin V. Petraru?
C.V. P.: Nu știu dacă am mai spus-o, dar nu asta-i important, ci faptul că scriu la mai multe lucrări o dată. Spre exemplu acum am în tavă, gata pregătit pentru copt, romanul „Siria mea”.Va fi o lucrare cu puternice încărcături sufletești, de pe vremea când am trăit în mai multe rânduri în Siria. Tot în paralel, chit că supăr, dar cred totuși că nu, lucrez cu o doamnă redactor la două lucrări (surpriză), să arătăm lumii că se poate. Se poate să întoarcem lumea pe mai multe fețe, evident metaforic și teoretic, în așa fel încât răul să dispară, iubirea dintre oameni să se accentueze, de discriminări să nu se știe, lezările fizice și traumele să fie, la fel, uitate în alte vremuri. Deci în cele două lucrări ce nădăjduim ca în scurt timp să vadă lumina tiparului dintr-un miez de zi cu mult albastru ceruleum, dar nu acel albastru al daltoniștilor ce nu vor să recunoască faptul că iubirea învinge, binele doboară răul și bunătatea sufletească se poate întinde chiar și pe o felie de pâine, ca și când va lua locul celui mai gustos unt.
Și printre picățele vom mai scoate, ca un intermezzo, o mică revistă direct în limba germană ca text, iar ca și conținut, imagini din câteva orașe ale Transilvaniei.
Toate acestea dezvăluite vi le-am expus în linii mari, evident…
Vă mulțumesc! Numai cu bine!
Foto: arhiva personală Corin V.Petraru
Un interviu realizat de Silvia Filip
