Ți-ai pus oare vreodată întrebarea dacă tu ai iubi un om ca tine? Sau ce ai dori să schimbi la tine? Cât de greu ți-ar fi să faci această introspecție și de unde ar fi mai ușor să începi? Această întrebare a fost aleasă drept titlu de carte de Cristi Grosaru și, mai mult de atât, a devenit și bestseller. Mi-a rămas întipărit în minte mesajul unui adolescent după ce acesta a citit cartea, așa cum ne povestește Cristi:
”Am primit sute de feedback-uri pozitive dar cel mai de suflet este al unui adolescent de paisprezece ani care mi-a scris că poartă cartea cu el peste tot”.
Sigur, cartea nu se adresează doar adolescenților dar peste ei se revarsă în alte nuanțe, în încântare să-și descopere emoțiile, să aleagă să scoată ce este mai bun chiar dintr-o situație încărcată de suferință.
Pentru că suferința, deși nu ne-o dorim, ne face de cele mai multe ori foarte creativi sau mult mai creativi decât am fi în perioadele „liniștite”.
Nu pot încheia această mică introducere fără să-i mulțumesc lui Cristi Grosaru pentru amabilitatea de a-mi oferi acest interviu, chiar după o perioadă dificilă, și de a-l asigura că îl vom urmări în continuare.
Silvia Filip: Cât timp ai lucrat la Tu ai iubi un om ca tine? Ai avut sentimentul că va deveni bestseller?
Cristi Grosaru: Cred că am lucrat toată viața, dar efectiv la carte am lucrat aproximativ trei-patru luni. Nu m-am gândit niciodată în acest sens (că va fi bestseller), dar sigur m-am gândit să trăiesc din scris. În acest sens, am norocul să fiu înconjurat de câțiva oameni extraordinari care cu siguranță mă ajută enorm prin modelul de umanitate, integritate, prietenie, chiar și de afaceri pe care mi-l servesc.
S.F.: Ai scris-o într-un loc anume?
C.G.: Da, am scris-o într-un loc anume, Versus caffe din Timișoara. Cafeneau este un loc de suflet pe care am deschis-o alături de partenerii și prietenii mei Ionuț și Claudiu. Aici în cei zece ani de funcționare am învățat un lucru extrem de important și mă folosesc de un motto pe care-l avem ca și bussines ca să vedeți despre ce este vorba: ”presupunerea este cea mai sigură cale spre eșec, noi vindem certitudine”.
S.F.: Cu ce te ocupi în prezent?
C.G.: Mă ocup cu și de mine. Aici mă bucură faptul că ceea ce fac îmi aduce libertatea interioară pe care o are cineva care lucrează pentru el și prin asta mai apoi pentru oameni. ”Serviciul meu” are ca și activitate scrisul, lifecoaching-ul și am avut bucuria să prestez într-o scenă pentru clipul de prezentare al unui eveniment extrem de îndrăzneț, mai exact lansarea cărții The Two of Us, pe care o dragă prietenă Diana Farca îl va avea la New York. Va fi de Cartea Recordurilor. Poate mă apuc de actorie.
S.F.: De ce avem des sentimentul că nu suntem suficient de pregătiți să facem ceva anume?
C.G.: Aici discuția poate fi extinsă extrem de mult. Dar, raportându-mă la experiențele personale, vă pot spune că un rol determinat în cazul meu l-a avut ceea ce mi-a livrat societatea. Și cred că tuturor ne-a fost livrată un soi de competiție prost înțeleasă; trebuie să fii mai bun decât altul că dacă nu vei fi pedepsit. Acest gen de educație, printre multe alte convingeri toxice, a fost suficient ca multe persoane să-și dezvolte credința de insuficiență.
S.F.: Din ce cauză unii oameni sunt frustrați atunci când îi văd pe alții fericiți?
C.G.: Frustrarea este o manifestare a oamenilor care cred despre sine că sunt insuficienți pentru a se bucura de viață. Ei ar trebui să se gândească la faptul că sunt demni de toate frumusețile și darurile pe care viața le poate oferi, prin simplul fapt că s-au născut. Din nou revin la societate. Școala, familia, biserica și mulți dintre cei care ne-au educat, ne-au insuflat, fără bună știință bineînțeles, că nu suntem demni de a iubi, a ne bucura, de a fi noi înșine și trebuie să luptăm pentru aceste lucruri. Totodată, toată această mâzgă emoțională este consecința judecății. Judecăm aproape orice, de la oameni la experiențe, dar nu observăm că de fapt judecăm ceea ce nu e vindecat la noi, iar societatea devine astfel oglinda propriilor frustrări. Când spunem că societatea este de rahat se închide cercul. Dar uităm de medicamente, căldură, hrană și multe alte lucruri pe care societatea ni le oferă.
S.F.: Cum se manifestă oamenii care nu se iubesc pe ei înșiși? Îi recunoaștem ușor?
C.G.: Victimizare, furie, au tot timpul dreptate, promisiuni neonorate sunt comportamentele pe care le aveam când am trăit această neiubire. Însă în timp, lucrând cu oamenii, am observat și comportamente mult mai subtile în acest sens: altruism exagerat, asocierea în exces cu persoane de succes, complezența.
S.F.: Cum era construită, în adolescență, relația ta cu părinții? Aveați des discuții despre suflet, trăiri, sentimente, dezamăgiri?
C.G.: Cred că aici mă încadrez perfect în tiparul adolescentului de după revoluție, tipar pe care l-am îmbrățișat mulți dintre noi. Nu am avut discuții în acest sens, iar această lipsă de comunicare mi-a dezvoltat mie incapacitatea de a-mi exprima sentimentele. Nu cred că bat câmpii când spun că acest lucru este sport național. Dar, am avut norocul să profit de această traumă și să o scriu efectiv. Deci pot spune că o traumă îți poate aduce bani dacă știi să o gestionezi. De fapt, le-aș spune tuturor că suferința este locul unde se manifestă cel mai bine creativitatea. Așa că dacă ai o traumă, fă ceva cu ea. Scrie, pictează, cântă, aleargă. Un exemplu care îmi vine în minte este poveste antrenorului meu personal Sorin Oberșterescu care la vârsta de zece ani a primit o veste cruntă de la un medic pneumolog: nu mai ai voie să faci sport toată viața! Dar, medicul i-a oferit de fapt combustibil pentru succes. Așa că dacă tot doare, fă să fie cu rost.
S.F.: Scrii în cartea ta: „Dacă tu crezi că viața te-a lovit așa de tare, înseamnă că ai tot dreptul să te crezi învins, ai tot dreptul să cazi în patima alcoolului, ai tot dreptul să te apuci de fumat, ai tot dreptul să-ți bați joc de tine dar nu uita un lucru: un boxer căzut la pământ are la dispoziție zece secunde să se ridice. Dacă nu, va părăsi ringul învins. Tu ce ai de gând să faci? Te ridici sau ai părăsit deja ringul?”Ce atitudine ai față de cei pe care-i vezi deja căzuți în ring?
C.G.: Vă răspund printr-o singură frază: cred că unul dintre cele mai nobile comportamente umane este să întinzi mâna celui căzut.
S.F.: Te-a urmărit, de-a lungul anilor, vreo astfel de poveste a unui om lovit crunt de soartă?
C.G.: Sincer nu îmi vine în minte nicio astfel de persoană.
S.F.: Cine ar trebui să ne învețe că viciile (alcool, droguri, fumat) nu ne salvează, ci ne aduc și mai multe probleme?
C.G.: Cred că cei care au înțeles că toate aceste dependențe reprezintă modul fiecăruia de a se iubi. Ele vin ca și o completare a insuficienței.
S.F.: Ce i-ai apune unui adolescent foarte bun la învățătură dar care se împrietenește cu alcoolul sau care începe să fumeze? Crezi că o face doar din curiozitate?
C.G.: Eu mai fumez din când în când și de asemenea mă mai bucur de câte un pahar de vin, deci aș fi ipocrit dacă i-aș sugera ce să facă cu viața lui. Pe lângă curiozitate m-aș gândi și la nevoia de validare.
S.F.: Cum crezi că ar “privi” acest adolescent cartea ta Tu ai iubi un om ca tine?
C.G.: Am primit sute de feedback-uri pozitive dar cel mai de suflet este al unui adolescent de paisprezece ani care mi-a scris că poartă cartea cu el peste tot.
S.F.: Avem fiecare dintre noi rătăciri și momente în care nu ne iubim pe noi înșine sau doar unora li se întâmplă?
C.G.: Înclin să cred că da, dar ce contează este cât de mult stau în această neiubire și modul în care ies de acolo.
S.F.: Cum ar fi indicat să îi tratăm pe cei ce se iubesc mai mult decât ar fi normal, narcisiștii?
C.G.: Cu umanitate și mai ales cu nonjudecată. Din păcate am învățat să privim oamenii prin filtrul judecății și uităm că cel din fața noastră este înainte de toate un suflet.
S.F.: Ai fost martorul unei povești în care un om îngenuncheat de probleme și-a luat seva din preocupări pozitive: grădinărit, citit, drumeții, etc?
C.G.: Da, eu. Nu știu dacă am fost îngenuncheat, dar știu că mă durea carnea pe mine de suferință. Eu am luat calea cărților, iar mai târziu am aflat că ne doare viața pentru că nu o înțelegem. Și mi-am dezvoltat între timp o minunată nevoie de a călători. Alături de cărți, lumea este cel mai bun profesor. Așa că ia-ți rucsacul în spate, pune în el două cărți și începe să trăiești!
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Cristi Grosaru
