„Puţin ca tot ce-i bun, şi bun ca tot ce-i rar”… celebra exprimare se potriveşte perfect unuia dintre marii scriitori ai literaturii germane şi universale, Erich Maria Remarque. Face parte dintre cei care au trăit să-şi ştie cărţile arse în piaţa publică (de către nazişti), fiind suficient de titanic încât să se ridice direct în universalitate din cenuşa aceea. În timp ce nefericitul care a aprins chibritul a fost aruncat la coş de istorie, opera lui Erich Maria Remarque facilitează un plonjon literar care se retrăieşte cu nesaţ mereu şi mereu.
„Pe frontul de vest nimic nou”. Câţiva elevi, în frunte cu eroul cărţii, Paul Baumer, ajung pe frontul sângeros al Primului Război Mondial. Cititorul care se aşteaptă la vreo poveste epică dă în realitate de viaţa de zi cu zi a combatantului obişnuit: monotonia dintre bătălii, ameninţările constante, zgomotul infernal, mortal, al tirurilor de artilerie, foamea perpetuă, lipsa pregătirii (care îi face pe mulţi ţinte mai uşoare) şi mai ales greutatea „picăturii de noroc”, care ajunge să cântărească enorm pentru atâtea destine. Luptele propriu-zise sunt, aşadar, doar fundalul pe care evoluează dramele interioare ale acestor băieţi: „Nu mai suntem tineri. Nu vrem să luăm lumea pe sus. Fugim de noi înşine, de viaţa aceasta. Aveam 18 ani, abia începusem să iubim viaţa şi lumea, dar a trebuit să le împuşcăm”.
Lumea devine atât de distorsionată pentru Paul, încât ceea ce a lăsat acasă îi devine complet străin şi este aproape bucuros să revină pe front, alături de camarazi, pentru că, paradoxal, aici, în măcel şi iraţionalitate totul pare să aibă sens. Momentul când Paul ucide un inamic îl marchează, nemilos, pe viaţă, temă care reapare şi în cartea „Întoarcerea din război”, pe care Bookuria o prezintă pe larg. Războiul ajunge spre final odată cu disperarea lui Paul, care simte că se încheie totul şi pentru el; în lipa conflictului care i-a dominat anii tinereţii, ce „scop” mai există?…
„Soroc de viaţă şi soroc de moarte”. Două „blocuri” psihologice stau faţă în faţă, exact ca acelea militare: „nimic nu contează în afară de mine” şi „totul contează atunci când îţi pasă de altcineva”. Sunt antagonismele cele mai vechi ale lumii, etalate grandios în povestea lui Graeber, cel crescut în mizeria economică din vremea ascensiunii lui Hitler, apoi format pe front în iluziile celor câtorva bătălii iniţial câştigate, în final întors în oraşul său distrus, rămas al oamenilor ruinaţi şi care se „răzbună” unii pe alţii în timp ce undeva, într-o lume paralelă (aşa cum se întâmplă mai mereu când societăţile cad ţăndări), există şi o clasă de îmbuibaţi care trăiesc doar pentru ei înşişi.
Graeber este la graniţa celor două trăiri, adică în locul potrivit pentru întâlnirea cu Elizabeth. Dragostea pentru ea îl învaţă ce este important – să trăieşti pentru altcineva – că frica există cu adevărat atunci când te temi pentru cineva drag, că lumina poate intra frontal în orice lume perfect întunecată. Şi nu, nu este un roman de dragoste; Remarque spune povestea aprigă a iubirii în mijlocul unui dezastru „asumat”: exterior, urmare a războiului, şi interior, suprapusă cu toată strălucirea ei peste indecizia, pasivitatea şi confuzia unui om care se sacrifică fără să creadă în sacrificiu. Aici nu există nici compasiune, nici sentimentalism; doar un realism care ne face să repornim lectura de fiecare dată când abia am sfârşit-o.
„Obeliscul negru”. Unul dintre misterele care abundă în jurul unor cărţi mari a atins şi „Obeliscul negru”, poveste care a rămas una dintre cele mai puţin citite opere ale lui Erich Maria Remarque fără să existe un argument pentru asta. Dimpotrivă. Ludwig este tânăr ca ani, dar în acelaşi timp veteran al Primului Război Mondial. Mai este tânăr oare, în accepţiunea largă a termenului? Poate da, pentru că încă mai speră, încă mai aspiră să devină poet, cântă într-o capelă, lucrează pentru un prieten, „se ţine ocupat”. Exact aceste ocupaţii ale lui Ludwig îi facilitează cititorului întâlnirea cu Germania profundă a anilor 1920, cu oamenii de afaceri care se străduiesc să ţină piept vremurilor de inflaţie galopantă, uneori speculând la Bursă, alteori dând faliment sau exploatând hibele sistemului în toate felurile posibile, cu alţi veteran de război, nostalgici, incapabili să se adapteze noii lumi şi devenind adepţi ai naţionalismului care l-a ridicat din nimic pe abominabilul Hitler.
Şi puţini ştiu că celebra replică „Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este statistică” nu îi aparţine a lui Stalin, ci lui Erich Maria Remarque. O prezenţă notabilă în carte este cea a femeilor, luate ca entitate majoră alcătuită din altele, care gravitează în interior: cele care îl părăsesc pe Ludwig pentru că la rându-i nu se poate adapta lumii sălbatice şi, mai ales, Genevieve, a cărei schizofrenie pare să fie mai „aproape” de ceea ce gândeşte Ludwig decât tot restul lumii. Pentru că acolo, în lumea reală, banii care ieri îţi ajungeau să cumperi un loc de veci nu mai sunt azi destui pentru o pâine. Şi oamenii ajung să nu mai aibă niciun scrupul doar pentru a supravieţui; cartelele ajung să le fie centrul existenţei. Cum reuşeşte Erich Maria Remarque să etaleze dezastrele inflaţiei asupra vieţii de zi cu zi (repetabile, după cum ştim mulţi dintre noi…) este magistral şi uluitor în acelaşi timp. De ce recitim această carte? Poate şi sperând că ar veni o zi în care să nu mai repetăm, ca societate, mereu aceleaşi greşeli?…
Citiţi!
Ți-au plăcut cărțile lui Erich Maria Remarque? Vrei să citești mai multe cărți bune? Vezi propunerile noastre din categoria lecturi fundamentale!
„Viaţa nu a intenţionat să ne facă perfecţi. Cine este perfect este piesă de muzeu”
„Este ciudat felul în care nefericirea întregii lumi este atât de des generată de oameni mărunţi”
„Te poţi transforma într-un arhanghel, un nebun sau un criminal şi nimeni să nu observe. Dar dacă îţi lipseşte un nasture, toţi vor vedea”.
„Modestia şi conştiinciozitatea sunt răsplătite doar în cărţi. În viaţa reală sunt exploatate, apoi aruncate cât colo”
