Când cauți informații despre viața studentului la drept, nu ai cum să nu te întâlnești cu blog-ul Ralucăi sau cu cartea ei, Jurnalul unei studente la drept. Și chiar dacă acum nu profesează în domeniu, invitata noastră de astăzi a adunat experiențe din toți acei ani spre a le folosi, cum a știut mai bine, în toate domeniile în care a lucrat. La prima vedere, sigur v-ar veni în minte, întrebarea: ce legătură este între IT, marketing și drept?
Eu aș spune că rigoarea din timpul facultății nu i-a prins rău deloc și toate evenimentele de atunci au făcut din Raluca Cîrjan o persoană mai organizată, mai ambițioasă, mai competitivă și mai responsabilă decât era înainte.
Vă invit să o cunoașteți, să îi citiți blogul și cartea chiar dacă nu sunteți studenți la drept și să reușiți, asemeni ei, să transformați orice piedică într-un pas înainte!
Silvia Filip: Raluca, ce înseamnă pentru tine o zi cu sens?
Raluca Cîrjan: Cred că toate zilele au sens, chiar dacă la finalul unui an nu ne amintim nici jumătate dintre ele. Suntem niște bureți șireți care se mint că absorb doar experiențele memorabile, frumoase, fabricate. În realitate, ne scăldăm în oceanul de lucruri mărunte, precum un „mulțumesc” spus pe 17 ianuarie sau o lacrimă vărsată în data de 20 iunie. Am crezut mult timp că am nevoie să fug de rutină pentru a simți că trăiesc cu adevărat. Am schimbat 5 job-uri, am traversat Coasta de Azur pe jos, mi-am schimbat culoarea părului de prea multe ori și am alergat un maraton. Să alerg 42 de km în câteva ore a fost însă mult mai ușor decât să accept că fuga nu e un răspuns. Persoana care-ți răspunde azi nu a trăit doar zile în care a plouat cu dopamină, ci e suma zilelor bune și rele, memorabile și banale, toate cu sens.
Ăsta-i răspunsul meu de om înțelept. Mai am și eu momente în care exclam: „Ce zi de c***t. N-are niciun sens!”
S. F.: Care erau neliniștile tale de la începutul studenției?
R.C.: Încă dinainte să dau examenul de admitere la facultate, prima neliniște a constat în faptul că nu am găsit un blog al unui student la drept. Blogurile erau mai populare în 2010. Astăzi există cel puțin un canal de Youtube pe orice subiect îți trece prin cap. Voiam să-mi povestească cineva cu sinceritate cum e viața de student, nu să citesc ce era scris în broșuri sau pe site-ul oficial al facultății. E adevărat că te simți arestat la domiciliu în sesiune? Chiar trebuie să știi bine latină? Care-s cei mai exigenți profi? Poți să ai viața socială dacă ești la drept?
Pentru că nu am găsit răspunsuri la toate întrebările mele, am decis să încep eu un blog despre studenția la drept. Blogul s-a transformat într-o carte după terminarea facultății. Ca orice boboc, aveam multe neliniști. Nu mă simțeam pregătită pentru tsunamiul de informații noi, îmi era teamă că n-o să-mi fac prieteni și eram absolut convinsă că n-o să-mi ajungă banii. Datorită blogului, am aflat și că nu eram singura care se simțea așa.
S.F.: Cât de repede ai înțeles că doar o schimbare de perspectivă îți va ușura drumul prin facultate?
R.C.: Am înțeles asta după primul examen. Problema e că uitam imediat cum se termina sesiunea. Mi-am propus să mă bucur din plin de studenție în primii ani. Deviza mea era: „toate la timpul lor”. O preluasem de la tata, doar că el se referea la învățat, iar eu la distracție. Drumul prin facultate a fost un roller coaster emoțional și mi-a luat ceva timp să înțeleg că eu l-am construit așa. Îmi doream sincer să fiu mai bună, îmi făceam planuri mărețe la începutul fiecărui semestru, apoi… nimic, hău, gol, lipsă, gaură, cântec de greieri, rafale de vânt. Nu-mi plăcea dreptul, știu asta acum, dar atunci mai degrabă m-aș fi împușcat singură în picior decât să accept așa ceva. Într-un fel, asta am făcut. Mă luam de mână cu procrastinarea și dansam până dimineața. Vă zic doar: planul fără acțiune ar trebui să fie infracțiune.
S.F.: Aveai anumite ritualuri în sesiune sau erai destul de organizată, astfel încât sesiunea să nu îți dea programul peste cap?
R.C.: Dacă ar fi verificat cineva istoricul căutărilor mele pe Google în sesiune, ar fi găsit „cum să înveți 100 de pagini într-o zi” sau „alternativă pentru pastila din Limitless care se găsește la Plafar”. Din păcate, nici dacă te pui cu burta pe carte la propriu n-o să primești înțelepciune printr-un cordon ombilical invizibil. Ceea ce mă transforma pe mine într-un aspirator de noțiuni de drept era panica dinaintea examenelor. Pe măsură ce au trecut anii, am învățat, în primul rând, cum să învăț. Nu poți memora mii de pagini, dar poți să îți faci fișe, să faci legături, să înveți logic. Asta m-a ajutat foarte mult și după terminarea facultății.
S.F.: Ce lucruri aparent negative ți-au ieșit în cale dar pe care le-ai folosit pentru un efect pozitiv? (n.r. în studenție)
R.C.: Chiar înainte să încep anul III, mama a fost diagnosticată cu depresie clinică. Îmi amintesc că învățam pentru sesiunea de măriri. Aceasta consta în reluarea examenului la materia la care voiai să-ți mărești nota. Îmi imaginez c-a fost inventată la sugestia cuiva care trebuia să învețe pentru sesiunea de restanțe. Și-o fi zis: „Da’ de ce să fiu eu singurul fraier care-și petrece vacanța de vară învățând?”. Așa că, în septembrie 2012, îngrășam porcul în Ajun fără drag și fără spor. În urma celei mai șocante conversații telefonice din viața mea, am aflat că mama e în comă. Încercase să se sinucidă.
A urmat o perioadă dificilă atât la facultate, cât și pe plan personal. Cred că acela a fost un an care m-a schimbat profund, în feluri pe care nici nu le bănuiam atunci. Într-un fel, a fost un duș rece care m-a responsabilizat. Am scris mult despre depresie în cartea pe care am publicat-o în 2015, Jurnalul unei studente la drept. Am primit un val de mesaje de la necunoscuți care, la rândul lor, mi-au încredințat secrete de familie , povești de viață despre care nu pot vorbi cu nimeni, pentru că – nu-i așa – nu e frumos să ne spălăm rufele-n public. Eu nu doar că le-am spălat, le-am și întins la uscat în paginile cărții pentru a înțelege cât mai multă lume că depresia e o boală, nu o alegere.
S.F.: Deși absolventă de Drept din cadrul Universității București, nu ai ales să profesezi în domeniu? Este o hotărâre definitivă?
R.C.: Aș spune definitivă și irevocabilă, dar cred mai tare în „niciodată să nu spui niciodată”. Nu regret că am absolvit facultatea de drept. Nici că am terminat masterul de drept privat. Nici că am fost consilier juridic o scurtă perioadă. După cum se poate vedea, mi-a luat ceva să mă prind că dreptul nu e pentru mine. A urmat un drum lung, marcat de crize existențiale și pavat cu umor, un mecanism de apărare simpatic pentru cei din jur. Am fost, de-a lungul anilor, redactor, content manager, marketing coordinator și performance marketing manager.
Mi-am impus să muncesc de două ori mai mult decât alții pentru a recupera anii petrecuți studiind alt domeniu. Am lucrat cu oameni foarte faini, de diferite naționalități. Am plecat de la fiecare job imediat cum am simțit că nu mai evoluez. Cred că experiența cu o firmă de investiții din Londra mi-a deschis ochii cu privire la ce mi se potrivește. Investitorii căutau start-up-uri promițătoare, iar pe mine m-a fascinat ritmul de creștere al companiilor din domeniul tehnologiei. Fondatorii erau pasionați, dedicați și rebeli. Mi-am spus că acolo e locul meu. Deși am ieșit din facultate complet atehnică, am ajuns să lucrez azi în IT, într-un start-up cu oameni pentru care evoluția e esențială și alături de care nu ai cum să te plictisești. Cum ziceam, niciodată să nu spui niciodată.
S.F.: Fiind foarte atrasă de cărți, ai lucrat la un moment dat în cadrul unei edituri. Ce ne poți spune despre această experiență?
R.C.: Colaborarea mea cu editura a început după ce am publicat cartea la ei. Editura Solomon se înființase de un an când m-am alăturat eu, iar fondatoarea își dorea să schimbe în bine domeniul editorial juridic. Așadar, am făcut primul pas spre un alt parcurs profesional, dar continuam să citesc cărți de drept toată ziua. Gluma mea preferată din perioada aceea era că, în calitate de redactor, am ajuns să-mi corectez profesorii. Totuși, fiind o firmă la început de drum, m-am implicat și în partea administrativă, iar asta m-a ajutat să îmi fac o idee despre imaginea de ansamblu a unui business. Cărțile trebuie să fie vandabile, însă, din când în când, asemenea investitorilor, editurile riscă, bazându-se mai mult pe intuiție decât pe cifre. Le voi fi mereu rescunoscătoare celor de la Editura Solomon că au fost suficient de nebuni încât să-mi publice cartea. Le mulțumesc și cititorilor mei pentru că au transformat acest pariu într-unul câștigător.
S.F.:Care au fost lecturile ce ți-au ținut companie în anul 2020?
R.C.: După ce au făcut mai multe drumuri între bibliotecă și noptieră, am reușit să termin Jurnalul unei scriitoare, de Virginia Woolf, și Dincolo de frumusețea perenă, de Katherine Boo. Au urmat mai multe cărți de psihologie, apoi Scrisoare către tata, de Franz Kafka, pe care am înțeles-o mai bine prin prisma lecturilor precedente. Zuleiha deschide ochii, scrisă de autoarea Guzel Yakhina, mi-a deschis apetitul pentru operele scriitorilor ruși contemporani. Mi-au mai ținut companie și cărți care nu mi-au plăcut, dar, fiind vorba despre anul pandemiei, orice apropiere — chiar și de un personaj prost construit — a fost binevenită.
S.F.: Ce scriitori români contemporani ți-au atras atenția?
R.C.: Scârba sfântului cu sfoară roșie a lui Flavius Ardelean a născut în mine multe sentimente contradictorii. A fost o experiență inedită, în care grotescul m-a captivat mai mult decât m-a scârbit. Când vine vorba de versuri, poeta copilăriei mele, Ana Blandiana, mi-a recâștigat atenția prin volumul Variațiuni pe o temă dată, despre nedespărțirea prin moarte.
Sunt mulți scriitori contemporani buni, unii foarte puțin cunoscuți, care merită o șansă. Sunt și destul de mulți scriitori mai puțin buni, foarte populari, dar cred sincer că există un public pentru fiecare. Sunt de părere că un scriitor cu adevărat talentat își va găsi locul și audiența, chiar dacă drumul e mai anevoios.
S.F.: Ce-ți dorești pentru tine în anul 2021?
R.C.: Așa cum am scris și pe blogul meu, pentru mine, anul 2020 a fost anul-shaorma. Cu de toate. L-am început cu poftă de viață. Cu o porție mare de planuri. Am mușcat momeala. Apoi am făcut indigestie de informații și experiențe. Sirenele ambulanțelor s-au auzit pe fundal tot anul. Așa că nu pun presiune pe 2021. Sigur, mi-ar plăcea să mai scriu o carte, dar nu vreau să mă intoxic cu așteptări. Nu vreau să condimentez toate lunile cu planuri. Poate anul 2021 va fi anul-sărmăluță. Acru ca varza murată pe exterior. Plin de consistență dacă ajungi în interior.
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Raluca Cîrjan
