fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro

Simona Antonescu: „Cât despre cărțile pe care nu le-am scris încă, ele deocamdată sunt niște păsări timide care umblă prin lume, căutându-și autorul”

Simona Antonescu

Simona Antonescu este scriitoarea ce respectă trecutul, istoria și înaintașii, dedicându-le pagini întregi în lucrări precum: Fotograful Curții Regale, Darul lui Serafim, Hanul lui Manuc, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos dar și cărți dedicate copiilor, motivându-i să iubească istoria. De altfel, Fotograful Curții Regale a fost romanul câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015. Vă invit să parcurgem acest sfârșit de an alături de autoarea Simona Antonescu, cu făgăduința că o vom urmări în continuare, așteptând cu interes viitoarele lucrări ce dospesc în gându-i învăluit de povești nescrise încă…

Silvia Filip: Ați visat să deveniți scriitoare, fiind fascinată mereu de litere și de cuvânt. Cineva de acolo de sus  a avut grijă ca acest vis să se împlinească. Cum este viața unei scriitoare contemporane?

Simona Antonescu: Pare un titlu de carte această întrebare. Sunt atât de multe de spus încât chiar aș avea nevoie de o întreagă carte pentru un răspuns complet. Cele mai multe capitole ar fi despre oamenii cu care mă întâlnesc zilnic și cu care îmi petrec cea mai mare parte din timp: colegii de serviciu, diferiți colaboratori, familia, prietenii. În acest punct al vieții mele nu s-au schimbat prea multe lucruri, iar asta mă ajută mult să-mi păstrez un echilibru.

Mi s-a scurtat timpul liber, adică timpul pentru scris. Pe măsură ce s-au adunat cărțile și proiectele, au apărut tot mai multe invitații la evenimente, cluburi de carte, cursuri de scriere creativă, texte pentru reviste, interviuri, alte propuneri de proiecte, uneori chiar și romane trimise pe mesageria Facebook, pentru sfaturi.

Partea bună a tuturor acestora este că mi s-a lărgit foarte mult cercul de cunoscuți, iar interacțiunea cu oameni cât mai mulți și mai diferiți este vitală pentru un scriitor.

Partea mai puțin bună este că am tot mai des impulsul de a fugi într-un loc fără semnal și rețea, numai cu stiloul preferat și cu un top de coli de scris la mine.

S.F.: Ce este “cuvântul” pentru Simona Antonescu?

S.A.: Cuvântul este cea mai inteligentă ființă de pe planetă.

S.F.: Un cuvânt ce vă obsedează prin forța lui este….

S.A.: Cuvântul Poveste cred că are o forță tainică. Încă nu am întâlnit pe nimeni care să-i reziste. Faceți acel mic experiment, într-o adunare gălăgioasă spuneți: “Știți ce mi s-a întâmplat astăzi?”. Efectul nu vă va surprinde, vi se va părea normal că toată lumea face liniște și privirile se întorc spre voi. De ce se întâmplă asta? Pentru că urmează o poveste. Povestea care începe face liniște în jurul ei. Totuși, de câte ori ne oprim din tot ce facem ca să ne întrebăm: de ce ne cumințește povestea? Ce are atât de magic în ea?

S.F.: Ce cuvinte vă dor și, dacă ați avea o putere supranaturală, le-ați scoate din dicționar?

S.A.: Nu aș scoate niciun cuvânt din dicționar. Oricât de respingător ar fi sau oricâtă neplăcere ar provoca, lumea ar fi mai săracă fără el. Lucrurile depind unele de altele, ne orientăm numai în funcție de contraste, știm imediat ce e bine dacă putem compara cu ce e rău.

Mă dor cuvinte ca imposibil, nu, ucide sau prost. Orice cuvânt auzit sau văzut îmi trezește simțurile, cuvântul mentă miroase a mentă, cuvântul ger mă înfrigurează. Așadar, cuvântul imposibil are un gust de mâncare nesărată și-mi stârnește indignare împotriva bucătăresei nepricepute, iar cuvântul prost e foarte galben din pricină că se complace în postura de umilit.

S.F.: Când nu are inspirație o scriitoare, ce face?

S.A.: Se urcă în mașină și pleacă la drum. Foarte multe fraze melodioase, bune, cu ritm au fost concepute în vreme ce conduceam undeva, departe de orașe, la drum lung, cu spații largi împrejur. Atunci când îi dai spațiu vast minții, ea are tendința de a-l ocupa și zboară imediat. Notițele pentru toate cărțile de până acum au fost făcute și pe post-it-uri, bilețele, șervețele sau ambalaje goale, ce găseam prin mașină. Am notițe și în telefon. În weekend, înainte să mă apuc de scris, le culegeam pe toate într-un singur fișier și mai adăugam cîte un indiciu: început de capitol, replică a Mariei sau de pus sub zidurile cetății.

S.F.: Care este Biblioteca de care vă leagă cele mai multe amintiri?

S.A.: E vorba despre Biblioteca V. A. Urechia din Galați, unde m-a dus de mână bunicul meu pe când aveam, cred, vreo 11 ani. Eram înscrisă la două alte biblioteci, cea din Țintea și cea din Comarnic, unde mama predase vreo câțiva ani, iar verile mă lua cu ea ca să-mi petrec ziua în biblioteca de acolo.

Pe lângă ele, Biblioteca V. A. Urechia era un palat al cărții. Doamna bibliotecară mi se părea o persoană misterioasă cu o importanță tainică, pe care nu oricine o putea recunoaște, și visam că mă va remarca odată după titlurile pe care le luam acasă sau după rapiditatea cu care returnam cărțile. Nu s-a întâmplat. Privirile ei au rămas numai în registru. Probabil din cauza asta mi-a rămas visul acesta atât de viu în amintire.

S.F.: Cum este legătura ce o aveți cu editurile cu care ați colaborat până acum?

S.A.: Am publicat la Cartea Românească pe când colabora cu Polirom, apoi la Polirom, iar cărțile pentru copii sunt cu Editura Nemi (Nemira). Am avut șansa să întâlnesc întotdeauna oameni calzi, cu suflete generoase, care astăzi îmi sunt prieteni.

Totul cred că depinde și de așteptări. Nu mi-am propus să trăiesc din scris. Așteptările mele cele mai înalte au fost ca oameni necunoscuți să iasă schimbați din cărțile mele. Iar asta s-a întâmplat.

Pe de altă parte, ca dispoziție nativă sunt înclinată să văd partea plină a paharului, în timp ce o jumătate de creier lucrează ca să găsească soluții pentru jumătatea goală. Mi se pare o idee mai bună să folosesc energia care îmi prisosește pentru găsirea căii de ieșire dintr-o situație care nu mă mulțumește, decât să o irosesc plângându-mă de acea situație.

S.F.: Sunteți atrasă de istorie, trecut, biografii și memorii…Care este biografia care v-a cutremurat și v-a răscolit cel mai mult?

S.A.: Cutremurat este mult spus. Puține lucruri mă cutremură. Mi se întâmplă des să fiu impresionată. Și mai des mi se întâmplă să fiu revoltată atunci când descopăr că s-a făcut o nedreptate într-un trecut atât de îndepărtat, încât repararea greșelii, astăzi, nu ar mai avea nicio importanță pentru omul acela.

Cam acesta este punctul care stârnește o carte. Momentul în care simt că este prea târziu pentru nedreptățitul acela, că este imposibil să se mai repare ceva. Imposibilul acesta mă revoltă și mă ambiționează.

Așa s-a întâmplat cu biografia (mai mult lipsă) lui Franz Mandy, care a dus la romanul Fotograful Curții Regale. Aceleași sentimente le am pentru biografiile Reginei Maria și Reginei Elisabeta.

S.F.: La ce să ne așteptăm în anul 2020 din partea Simonei Antonescu?

S.A.: Voi încerca să petrec mai mult timp cu familia, cu fiecare membru în parte.

Voi încerca să ascult mai mult decât vorbesc.

Voi încerca să citesc de două ori mai mult decât în 2019.

Cât despre cărțile pe care nu le-am scris încă, ele deocamdată sunt niște păsări timide care umblă prin lume, căutându-și autorul. Simt că dacă aș vorbi despre ele în acest moment, le-aș speria, iar ele și-ar găsi un alt autor, mai de încredere.

Un interviu realizat de Silvia Filip

Foto: arhiva personală Simona Antonescu

Silvia Filip
Total
26
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
Drum în noapte

Recenzie la cartea Drum în noapte, de Kristin Hannah

Next Article
Litera

TOP 10 cele mai citite cărți Litera în 2019

Related Posts

Total
26
Share