fbpx
books-express.ro
Despre noi
Incursiuni virtuale in fascinanta lume a cartilor. Colectii de recenzii si recomandari, suntem receptivi la tot ce se poarta citit. Iti multumim pentru vizita!
Libris.ro
elefant.ro

Valerian Ciobanu: “Ca și alți oameni de litere n-am avut niciodată senzația certă că un anumit text al meu este ”bun pentru tipar”

Valerian Ciobanu

Iubesc artiștii de când mă știu, îi respect pe cei care dau din timpul lor și creează ceva ce va rămâne peste timp. Pe jurnalistul și scriitorul Valerian Ciobanu l-am cunoscut cu ocazia unei lansări de carte la Chișinău. L-am urmărit cu atenție și parcă m-am întors în timp prin clasa a IV-a, amintidu-mi de câțiva colegi curioși și puși mereu pe șotii. Dar curiozitatea nu este “însoțitoarea” tuturor, ci doar a celor care sunt cu adevărat pasionați de ceea ce fac. Întreaga mimică și gestică a lui Valerian Ciobanu, trădează că are o permanentă curiozitate și un freamăt lăsat să curgă în voie în rândurile cărților lui (Romanul pictorului îndrăgostit, 2001; Popas în Valea Adâncă: Reportaje literare, Pontos, 2005; Potop din senin, Pontos, 2005; Din lutul iubirii: (Poezii, reportaje literare), 2007; Rezervația morții (roman), Coresi Publishing House, București, 2018 și multe alte lucrări pe care vă invit să le descoperiți voi.

Silvia Filip:  Cum ați ajuns să lucrați în acest domeniu? (n.r. Jurnalism)

Valerian Ciobanu: După o primă încercare de a intra la principala școală de pictură din acei ani îndepărtați în primăvară, un profesor m-a rugat să scriu ceva frumos despre școala în care învățam în clasa a 9-A. Pe atunci eu aveam deja publicații în revistele pentru copii și adolescenți, însă ele erau nu despre dascălii mei de la școală. Am încercat să renunț însă domnul Zaharia, că așa îl chema, nu s-a lăsat bătut sau refuzat. A insistat a doua oară, a treia oară, până când eu i-am spus, probabil, următoarele: ”Nu am nici o problemă, dacă doriți cu adevărat să scriu, voi face asta, dar semnez cu un pseudonim.” Nu, a insistat el, tu semnezi cu numele tău! Zis și făcut. Am scris pe vreo două foi de caiet o notă informativă, am pus foile în plic și le-am expediat redacției ziarului local ”Farul nistrean”. Trece o săptămână, trec două, nici un rând în ziarul dat. M-am înfuriat, m-am indignat și cum nu eram prea timid, culeg numărul de telefon al redactorului, indicat în căsuța tehnică a ziarului. Răspunde un bărbat mirat că îl deranjează un copil. Iar eu, ca un adevărat ziarist, cu simțul umorului, încep să-l iau în căruță, spunându-i că îi publică doar pe secretarii organizațiilor de partid, președinții colhozurilor și așa mai departe… Dumnealui mă ascultă și îmi face o invitație: În data de 5 mai, în orașul Rezina, la Casa raională de Cultură, avem o solemnitate la care vă invităm și pe dumneavoastră, întoarce el vorba, dar va fi prezent și secretarul de partid.

-Suhostavski? Da el nu ne cunoaște limba noastră, și dumneavoastră-l invitați.

– Nu vă emoționați îmi răspunde redactorul Vladimir Afanasiev, avem loc și pentru dumneavoastră. Ei, dacă-i așa, îmi notez: 5 mai, ora 10. Astfel am aflat în acea zi, că mi-a apărut prima informație de nota 10 în ziarul local. Ba am ajuns la solemnitea aceea înaintea secretarului de partid și colaboratorii redacției au făcut haz pe seama lui. Au zis că înaintea lui a venit Valerian Ciobanu. Cunoaște el așa o persoană? Da, s-a grăbit să răspundă dânsul, ”însă eu știu că băiatul acesta este pictor”. De azi este și ziarist, i-a răspuns redactorul. Și iată că, după întâmplarea dată, am hotărât să merg la Facultatea unde se învață meseria de ziarist. Am scris zeci de informații din localitatea mea, am frecventat timp de un an și o școală a corespondenților netitulari, care a fost deschisă în următorul an la redacția acelui ziar, apoi am dat admiterea la Facultatea de Filologie a USM, (pe atunci Universitatea de Stat din Chișinău), la secția Ziaristică. După Facultatea de Jurnalistică am fost repatrizat să lucrez la Compania de Stat Teleradio a RSSM, în componența URSS, anul 1980. Am fost angajat la Redacția de propagandă a televiziunii moldovenești. Ca să vă fie mai clar, în cel mai ideologizat colectiv de creație, în care activau jurnaliști buni, cu o bogată experiență de muncă și de viață. Unii dintre ei au absolvit facultățile de jurnalistică de la Universitățile din orașele Moscova, Sankt Petersburg (Leningrad), Kiev, alții aveau în spate înalte școli de partid, de asemenea la Moscova, Rostov, Minsk, Kiev. La televiziunea Moldovei, în Chișinău am trudit primii zece ani, apoi de prin 1990 la publicațiile: ”Vatra străbună”, ”Luceafărul”, ”Libertatea”, revistele: ”Alunelul”,”Mediul ambiant”. Nu voi reda toate publicațiile pentru că, multe au fost, eu am lucrat chiar și la oficiosul cotidian de limbă rusă ”Nezavisimaia Moldova”. 

S.F.:  Ce este important pentru dumneavoastră în profesia pe care ați ales-o?

V.C.: Întotdeauna am considerat că primordial este adevărul. Când aflam că nu era chiar așa, nu tăceam, ci recunoșteam dacă consideram că am greșit. Recunosc și astăzi că am greșit când am scris în grabă o întreagă pagină de ziar despre Aleksandr Marinesko. Publicația ”Europa –info”, care mi-a găzduit scriitura în scurt timp a dispărut. Adevărat e că, atunci n-am avut cum să cunosc tot adevărul despre ”fapta eroică” a lui Marinesko, dar peste ani, grație Laureatului Premiului Nobel pentru Literatură  , Günter Grass (1999), deja îl cunosc. Am pledat pentru adevăr împreună cu redactorul-șef  Ion Gonța, cu Chirilă Vaculovschi, la ”Luceafărul” în perioada anilor 1996-1997.  Atunci am mai scris o recenzie, mai bine zis, o relatare după lansarea unei cărți a poetului Grigore Vieru intitulată ”Miracole în Basarabia victimizată”, publicată și în ”Luceafărul” și în ”Literatura și arta” de la Chișinău, dar și într-un ziar din Iași, România.

S.F.:  Ce este cel mai dificil în munca aceasta?

V.C.: Cel mai dificil este să te documentezi foarte bine. Eu am lucrat o anumită perioadă și la Arhiva de Stat a Moldovei, am tradus o parte din conținutul inventarelor din limba rusă în română. Erau din secolul al 19-lea. Tot atunci am vrut să aflu cât mai mult despre localitățile mele apropiate, despre localitatea în care m-am născut, însă rezultatul m-a întristat, pentru că în arhivele din Chișinău sunt multe pete albe. Mă refer la trecutul de peste 100 de ani, 200 de ani. Dar și prezentul, sau ultimii 50 de ani sunt greu de înțeles. Pentru că o parte din materialele de arhivă au fost transportate la Tiraspol, altele la Moscova sau naiba știe unde, așa că pentru a afla adevărul, trebuie să cauți mult și bine și uneori totul este în zadar. Unii dintre cercetătorii istorici de meserie, este adevărat găsesc câte ceva. Eu însă am întâmpinat mari dificultăți. Mai recent am încercat să caut informație veridică despre familia de nobili Catargiu, însă ceea ce am găsit nu mă satisface. Poate în România este mai multă informație despre ei, căci au fost mulți, unul chiar fiind prim-ministru a fost asasinat în dealul Mitropoliei.

Situația Moldovei între cele trei imperii amintește de eliadesca ”teroare a istoriei”. De aceea eu îmi reproșez multe, inclusiv întârzierea sau încetineala cu care reacționez la cărțile bune, care merită a fi citite și comentate. Ca și alți oameni de litere n-am avut niciodată senzația certă că un anumit text al meu este ”bun pentru tipar”. Mereu găseam ceva de corectat, de nuanțat și îmi părea foarte rău, când după o vreme descopeream unele greșeli de literă sau erori mecanice, cum le numesc juriștii. De aici și sentimentul de neîmplinire, de regret după fiecare apariție, însă viața nu sta pe loc. Urmau altele și altele…

Cred că ar fi ceva de spus, și în legătură cu funcția pe care o dețin în Judecătoria Chișinău. Sau mai bine să mă abțin? Pentru că, oricum legislația lingvistică a RM este cea mai ignorată legislație, plus că este învechită, iar actuala guvernare nici nu dorește să audă de ea, ori măcar să-și amintească. Mă refer la un articol ridicol din Constituția RM, mă refer și la situația generală din ”rezervație”. Am citit într-un interviu al unui erou de la noi, spun fără ghilimele, că regiunea transnistreană este o ”rezervație”. Eu, însă, consider că chiar toată Republica Moldova ca atare, este o astfel de noțiune, figură de stil, ori metaforă, dacă doriți pe harta lumii.

S.F.:  Cea mai frumoasă exprimare a recunoștinței unui cititor a fost atunci când…

V.C.: …în anul 2018 mi-a apărut romanul ”Rezervația morții”, grație editorului, poetului și a omului de omenie, Vasile Poenaru, editura Coresi din București. A fost lansat la SIC Bookfest, București pe 2 iunie. După eveniment s-a apropiat un om și mi-a spus: ”Probabil ai editat acolo, în RM vreo duzină de cărți pe la diferite edituri. Corect, răspund eu. ”Însă de ce acest roman are pe copertă un corb așa de negru?” Vă rog să-l întrebați “de ce?” pe grafician. El mi-a citit romanul în manuscris și, probabil așa și-a imaginat el tot cu mintea lui. Eu preferam pe coperțile cărților mele anterioare femei frumoase, însă în această carte este vorba despre altceva, deși nu lipsesc și femeile în anumite secvențe. Da eu o cumpăr așa cum este ea, a zis el și a fost, probabil, unul dintre primii cumpărători ai romanului meu, a luat-o așa cu tot cu cioroiul negru sau corbul de pe copertă. Apoi au mai fost și alții pe care nu-i știu…

Iar poeta Mihaela Gudană, numele dumneaei fiind prezent și în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, doamnele Adriana Serb și Georgina Popescu, ambele de la București, au scris aprecierile dumnealor, ulterior publicate în revista ”Literatura și arta” de la Chișinău. Andi Dumitrache, autor și dumnealui, mi-a luat un interviu fulger în pavilionul de la Romexpo, apoi și Viorel Stoica, venind din București la Strășeni a filmat de asemenea un scurt material și mi-a adus încă nouă exemplare de la București. Au mai scris: Cristina Lența, (Chișinău), Nicolae Bacalbașa, Carmina Harr pe care am întâlnit-o apoi la Dublin în Irlanda. Cu alte cuvinte, cea mai frumoasă recunoștință este aceea care este scrisă din tot sufletul, sincer, fără anumite intenții ascunse.

S.F.:  Ce evenimente și experiențe v-au ajutat să înțelegeți și să acceptați responsabilitățile ca adult?

V.C.: Acestea au fost odată tare demult și ca în poveste. Am avut eu o ”destăinuire” în paginile suplimentului la un ziar al tinerilor de odinioară, care atunci s-a numit ”Adolescentul”. Presupun că faptele pe care le-am regretat mai târziu, cât și altele, m-au ajutat  să accept să-mi asum responsabilitățile necesare ca adult. Dar, vă rog, altă întrebare… Pentru că paginile din ziarul ”Tinerimea Moldovei” din anul 1973 demult s-au îngălbenit…

S.F.:  Care este cel mai important lucru pe care vi l-a dăruit familia dvs.?

V.C.: Oricine știe că există talentul de a visa frumos. Frumos dar și cu măsură. L-am folosit la scrierea unui roman incitant despre o dragoste imposibilă. Acțiunea se desfășoară pe teritoriul Republicii Moldova, în care alături de personajul principal -Dafin- apare o femeie  neobișnuită pe care am numit-o Nedorita de Oameni. De ce? Pentru că ea seamănă cu una, care s-a mai întâlnit ca personaj la scriitorul nostru Ion Creangă în povestea despre Ivan Turbincă, ba și într-un film de Vlad Ioviță. Am aflat că ea mă iubea încă de la naștere, din copilărie. Și cum este firesc în astfel de situații apare alt personaj fictiv mai puternic ca urgie și ca forță distructivă. În scurt timp am cutezat să-l pun la încercare și pe dânsul, în timp ce el mă studia. N-am mers însă prea departe ca în filmul ungar ”Tangoul Satanei” după romanul cu același nume, în regia lui Laszlo Krasznahokai. M-am limitat la aceea, că am încercat să-l verific pe Satan de minte, în timp ce el mă studia pe mine. Dacă am reușit, ori ba, o va spune cititorul.

S.F.:  Ce talente (tangibile sau intangibile) sunt încă importante pentru dvs.?

V.C.: E greu de spus, sincer vorbind. Când eram mic credeam că o să devin pictor, și nu unul oarecare, ci de calibrul lui… Nu face să nominalizez, pentru că am dat-o în bară. Alte talente, parcă nu prea am. Am scris și eu vreo câteva cărți, ei și ce? Jules Verne a scris mai multe, iar poetul Eminescu la o vârstă mult mai tânără a reușit să realizeze ce n-au reușit alți zeci și sute de poeți mai în vârstă, contemporani lui și apoi după…

În afară de o imaginație bogată, consider că mai este arta de improviza și de a fi imprevizibil. Mai sunt și alte lucruri, însă prefer despre ele să-mi vorbească alții. Nu-mi place să mă laud.

S.F.:  Există lucruri pe care le faceți zilnic sau în mod repetat? Cum le-ați descrie?

V.C.: Sigur că da, există! Mă trezesc dimineața la ora când se aude la radio imnul cu ”Limba noastră”. Nu pot să afirm că scriu zilnic. Este imposibil. Deși, dacă considerăm că tot ce scriem cu ajutorul tehnicii secolului 21, laptop, tabletă, computer la locul de muncă, telefon cu acces la internet etc., atunci scriu zilnic. Însă nu fac literatură. Aceasta se face încet, uneori foarte greu sau în clipele astrale în care nu nimerești în fiecare zi. Mă îndeletnicesc cu scrisul totuși, alții – cu număratul, fumatul. Eu n-am fumat, n-am numărat, decât doar atunci când a fost strict necesar să număr.

S.F.:  Ce perioadă din viața dvs. v-ar plăcea să se repete?

V.C.: Am afirmat că repetarea este imposibilă. Totuși, dacă am admite asemenea fantezii aș prefera să se repete perioada când am văzut nopțile albe în orașul de pe râul Neva și atunci eram student, când am cunoscut Țările Baltice, în mod special Vilnius, Kaunas. Atunci tatăl unei adolescente, șeful penitenciarelor, m-a întrebat dacă doresc să văd unde a stat întemnițat tânărul Dostoievski, iar eu am refuzat. Astăzi aș vrea să văd… poate scriu și eu ceva la înălțimea marelui scriitor clasic rus.

Atunci am văzut cum se desfac podurile peste Neva și cum trec corăbiile. Aș mai dori să se repete anii frumoși de la televiziune, primul concediu la Casa de Creație și Odihnă a Televiziunii din URSS cu actori, regizori vestiți, cu jurnaliști de pretutindeni de la Marea Baltică  până la Vladivostok și munții cei înalți din Georgia, Armenia, Azerbaidjan. Dar, repet, acest lucru este imposibil…

Doar, dacă, aș avea un asemenea concediu și în Țara mea – România!

S.F.:  Care au fost experiențele (profesionale sau personale) din care  ați tras cele mai multe învățăminte în viață?

V.C.: Pentru mine zilele primilor ani de copilărie n-au fost prea luminoase. Vara, sub soare torid, o așteptam pe mama să vină din celălalt capăt al lanului. Odată n-am avut răbdare și am pornit pe rând spre calea ferată prin lanul de păpușoi. A venit să treacă pe neașteptate trenul mărfar. Am tras o spaimă atunci. De parcă am întâlnit un balaur uriaș. Iernile din lipsă de haine și încălțăminte stam închis în casă mai toată ziua. Iar seara, poveștile spuse de mama, îmi înduioșau sufletul. Apoi studenția! Eu recunosc că am ieșit din școala medie cu multe lecturi, însă de proastă calitate. Citeam ce se nimerea, ce era în bibliotecă, în general literatură sovietică și traduceri din literatura universală. N-a fost cineva care să mă îndrume spre o literatură bună. La Universitate, poate norocul m-a făcut să nimeresc într-o cameră cu Ion Deviza, cu Igor Grosu, Octavian Scutelnic. Acești colegi erau mai mari, și aveau lecturi mai bogate, experiență de viață mai mare. Dânșii poate au avut noroc și de niște învățători mai deosebiți, cu biblioteci românești. Ei vorbeau de Gala Galaction, de Lucian Blaga, Eliade și de Vasili Șukșin, iar eu abia dacă auzisem de ei. Mă simțeam uneori penibil. Iar după anul trei de studii am ajuns vara să muncesc chiar lângă baștina lui Șukșin. Într-o duminică am fost pe la el acasă, adică la casa muzeu. Am mai văzut munții Altai, un lac curat de munte. Carpații la acea oră încă nu-i văzusem. A fost frumos și zborul cu avionul până în orașul Novosibirsk și multe altele. Atunci am înțeles, că ce îți este scris pe frunte se va împlini. Și multe lucruri, întradevăr, au fost ca în poveste. În orașul de pe Neva, la Kaunas, Cernăuți. Iar după alte ”experiențe” pe care nu doresc să le pomenesc, am început să prețuiesc înțelepciunea, priceperea, îndemânarea, talentul, dăruirea și munca.

Ce să vă mai spun? Viața continuă. Decorații, distincții de la statul moldovenesc, dacă el într-adevăr este ca stat stimat pe mapamond, deocamdată nu am. Dar merg mai departe, cum se exprimă recent și buna mea cunoscută Zinaida Jarcutschi, născută în satul Ochiul Alb. Și eu am făcut bine fără să aștept recompense. Statul meu – RM nu mi-a oferit distincții și nici nu-mi va oferi probabil, e prea “anevoios” drumul spre ele…

Interviu realizat de Silvia Filip

Foto: arhiva personală Valerian Ciobanu

Silvia Filip
Total
1
Shares

Bookura-te de comentarii

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Previous Article
Libris

Cărți Libris: 50% reducere pentru 500 de titluri interesante

Next Article
Doctor Sleep

Recenzie la cartea Doctor Sleep, de Stephen King

Related Posts

Total
1
Share