Nu neapărat pentru că se identifică cu ceea ce numim „noul roman” a câștigat Claude Simon Nobelul pentru literatură și este iubit și citit pe nerăsuflate în întreaga lume, ci în primul rând pentru ilustrarea obsesivă a clivajului dintre generații. Creator de personaje redutabile și de narațiuni pline de vigoare, Claude Simon experimentează împreună cu eroii săi trecerea timpului – și nu doar ca parcurs, ci și din perspectiva consecințelor. Istorie, artă, conjuncturi exterioare, totul converge spre felul în care omul trece prin experiența supremă a propriei vieți și în ce manieră este proiectat în istorie chiar în timp ce face parte din ea.
„Georgicele”. Este greu să nu se întrevadă experiența personală, din două războaie, a unui scriitor de anvergura lui Claude Simon în această ficțiune savuroasă și tragică în același timp. Bazată pe principiul că istoria dezastrelor nu are vreun sens (asta ar însemna că există speranța că va urma ceva bun după ceva rău…), autorul descrie strălucit, exemplar, felul în care istoria este doar ciclică, nu și progresistă în dimensiunea lecțiilor pe care le învață umanitatea din ceea ce experimentează…și declanșează. Doar cei înguști la minte, ca un oarecare aristocrat mărunt Jean-Pierre L . . . Saint-M . . . cred că pot contribui la direcția istoriei; altfel nu se explică felul în care nobilul din rolul principal al cărții își trădează clasa spre a se alătura Revoluției franceze. Devine iacobin, votează pentru decapitarea regelui, este soldat, apoi general în regimul… autocrat al lui Napoleon. Este rigid, pe deplin convins, sever și lucid. Cum se vor împăca aura sa și convingerile nestrămutate cu faptul că familia este pătată de un frate infractor și fugar care sfârșește împușcat? Cum va izbuti să ducă mai departe moștenirea implacabilă în condițiile în care moștenitorii săi sunt fragili și leneși, niște burghezi detestabili? Cum va asista la prăbușirea casei sale și, poate cel mai rău, la intrarea în uitare a numelui său, pe care în final îl primește… un fel de aperitiv?
Din spatele unei aparente cronici de familie, „Georgicele” surprinde și captivează prin faptul că nu aflăm niciodată numele întreg al personajelor (ca și cum toate generațiile care trec prin evenimente istorice majore au „exemplarele” proprii), că schimbările temporale survin frecvent, dând un ritm unic narațiunii, că derularea poveștii este aproape cinematografică atunci când nu se oprește o clipă pentru a capta clipa ca într-o galerie de pictură. Nu lipsec elemente bucolice, cum sunt scrisorile pe care ultra-obsedatul de control și de propria imagine general i le scrie menajerei pentru a da indicații despre cum să fie îngrijite locuința, holdele, animalele…
„Drumul Flandrei”. Capodoperă a literaturii secolului XX, „Drumul Flandrei” este povestea căpitanului de cavalerie de Reixach, mai exact a alcătuirii tabloului vieții sale după moarte, din mărturii ale subordonaților și din memorii. Așadar, obsesia literară a lui Simon, proiecția în timp, se devoalează în toată splendoarea, dând publicului de toate generațiile o carte memorabilă, de nelipsit din biblioteca interioară. Nu este o narațiune simplă, așa cum nu este simplă holograma unui om pe fundalul altor oameni și al unor evenimente istorice majore. Militarul mort este trecut prin toate oglinzile interpretărilor, de la cei care l-au slujit la rubedenii sau la parteneri de tristă captivitate și implicit de meditație. Claude Simon realizează un exercițiu magistral de intrare în mintea celor care își amintesc de cineva; răsucește memorii și timpuri, alternează cauze și efecte, amestecă în cocktailuri uimitoare evenimente, oameni și acțiuni. Trecutul devine astfel parte a prezentului și construct pentru un viitor în care, desigur, totul este la fel de relativ și în care realitatea va fi din nou o noțiune abstractă: „Ținea o scrisoare în mână, a ridicat privirea la mine, apoi a coborât-o la scrisoare, apoi m-a privit din nou, în spatele lui puteam vedea umbrele tremurânde, roșu-mahon, ale cailor lăsați în ploaie, era un noroi atât de adânc că puteai intra în el până la glezne (…) și după o clipă mi-a spus Mi-a scris mama ta”. Acest început de roman dă măsura dificultăților pe care le au oamenii de a da un înțeles evenimentelor pe care le trăiesc. Deasupra confuziei fiecăruia autorul adaugă iscusit umbra confuziei generale a unor timpuri de restriște, cu final de regulă necunoscut, dar cu victime întotdeauna „garantate”. Nerecomandată celor care doresc să citească fleacuri cu happy-end, „Drumul Flandrei” este o poveste care poate fi a oricui; în fond, în câte ipostaze poate fi descris un cunoscut de către cei care îl știu și în câte, nenumărate, perspective poate fi pus ceea ce a făcut, a spus, a trăit?…
Citiți!
Mai multe idei de cărți și autori celebri găsești în categoria noastră de lecturi fundamentale.
„Din start, percepția noastră asupra lumii este deformată și incompletă. Urmează memoria selectivă”
„Viața nu este plină doar de zgomot și mânie. Are în același timp fluturi, flori, artă”
