Astăzi am ales să stau de vorbă cu jurnalistul și scriitorul Ovidiu Eftimie despre începuturile lui în online, despre starea jurnalismului online ce se face în prezent și despre multe altele. Ovidiu are un ton mai direct, mai acid, însă nu vă lăsați intimidați de acest aspect și nu vă îndepărtați de scrisul lui. Îl puteți citi liniștiți pe Times New Roman sau puteți să-i descoperiți cărțile – Bacalaureat și Arhanghelul Raul, ambele bestseller-uri apărute la Editura Nemira.
Vă las în compania gândurilor lui, cu mențiunea că jurnaliștii trebuie să fie deseori și incomozi, să spună lucrurilor pe nume, să pună punctul pe i și să nu se lase influențați de ce aud în stânga sau în dreapta.
Silvia Filip: Ovidiu, scrii de ceva timp pentru Times New Roman…Ce amintiri ai din momentul în care ai început colaborarea cu ei?
Ovidiu Eftimie: Era o garsonieră mică într-o casă veche pe undeva pe lângă Icoanei, încă se fuma în birou. Am apreciat buda, că era curată. Orice companie o poți evalua după budă, așa știi că vorbești de o firmă serioasă: dacă e curat la budă, acea firmă vrea să facă treabă. Știu că în perioada aia mergeam și la ProFM unde erau vreo trei glumeți care strofocau o emisiune de glume dimineața și buda de-acolo era ceva mai nasol decât Gara de Nord. Sigur, nicio legătură între faptul că ProFM e acum nimic în vânt și faptul că buda lor era una de boschetari, doar menționez diferența.
A, și am avut o discuție c-un ciumec de-acolo și i-am zis că din experiența mea ăia care fac tot felul de vrăjeli de-astea comice au impresia că pot plăti în glorie, și eu nu sunt dispus să muncesc pentru glorie. Iar ăla mi-a zis, stai liniștit, eu nu sunt de-ăla. Nu l-am crezut, până nu m-am trezit că mi-a plătit cele trei zile de probă o lună mai târziu. Fazele astea m-au impresionat, ce să zic.
S.F.: Cum vezi jurnalismul online din prezent, făcând comparație cu momentul în care ai trecut de la presa tradițională la cea online?
O.E.: E cam aceeași chestie ca și acu vreo 10 ani că încă nu s-au eliminat ciurucurile din media. Nu zic de CTP, că-l știe toată lumea, dar el e doar vârful unei întregi generații de oameni care activează în domeniu și n-ar trebui s-o facă. Nu prea există presă „exclusiv online”, majoritatea se agață de o versiune a presei tradiționale, și aia e varză.
Avem câteva excepții și exact aici este problema, că alea sunt excepții. Cele mai importante trusturi de presă din România sunt, la rece, contabilicesc, total neprofitabile și funcționează pe principiul „lasă, că iese ceva”. Ori îl vând altcuiva, ori dau un tun cu un contract la stat, ori călăresc banii de publicitate din emisiuni de arătat curul pentru a da „știri”. Care nici alea nu-s știri, sunt niște creații de marketing, cifre și contabilitate să producă cât mai mult „reach”.
Sunt câțiva care fac jurnalism real, minor, și ăia sunt jefuiți, sau mai exact, tâlhăriți, de aceste trusturi mari. Li se fură întreaga muncă și li se dă „glorie” în schimb. Nu prea comentează nimeni și nu sesizează nimeni, dar presa în România este compusă din jaf la drumul mare: se fură articole din presa internațională, articole de la jurnaliști amărâți care chiar încearcă să facă presă și li se dă „link”. Și e oarecum normal într-un mediu în care CTP, că tot l-am menționat, a fost președinte al unui Club Român de Presă, el făcând pe niznaiul că ziarele pe care le conducea trăiau din bani de la stat. Sigur, există legi care spun că nu poți face așa ceva, dar a patra putere în stat e cea care se face că nu le vede.
Repet, mafia majoră din presă, trusturile alea mari, trăiesc din jefuit pe ăia mici, iar apariția online-ului a însemnat doar că poți să-i tâlhărești mai ușor pe ceilalți.
S.F.: Una dintre pasiunile tale, în afara scrisului, este design-ul interior. Te-ai gândit să faci cursuri în acest domeniu?
O.E.: E posibil să pară așa din afară, dar nu e adevărat. Circula poza aia, o fi, dar adevărul e că singura chestie de design interior care mă pasionează este făcutul curățeniei. Nu de altceva, dar e pandemie afară, sunt obligat să stau în casă și trebuie să fie măcar curat. Știu să modific niște chestii că n-am făcut facultate când a trebuit, am fost sărac, pentru bani de tabără și Pepsi în centru să impresionez o fată trebuia să muncesc la un rahat de atelier de tâmplărie. Dai la șmirghel și devii bun.
S.F.: Dacă ai avea posibilitatea să amenajezi o clasă sau chiar o întreagă școală, cum ar arăta în viziunea ta?
O.E.: Școala mea ideală ar putea să fie școala 10 din Brașov. Acolo am făcut eu clasele 1-8, când intram în curte era un panou mare pe care scria „În această școală a învățat primul astronaut român, Dumitru Prunariu”. Știu că era așa, că taică-miu a fost coleg cu el de generală, și mi-a confirmat și omul nostru din spațiu. La parter erau pictați pe pereți toți pionierii cosmonauticii, de la Gagarin la Neil Armstrong. Aveam și o vitrină, lângă cancelarie, unde era o replică a costumului purtat de Prunariu și niște detalii despre el. Mergeai la școală și voiai să pleci de-acolo în Cosmos, nu să-ți arăți găoaza pe Tik-Tok sau, mai scârbos, compunerea tristă despre de ce nu e România în regulă publicată pe platforma online de idei și deștepți la modă.
Autoritățile brașovene, ajutate de „experți în învățământ”, serios vorbesc, oameni care trăncăne toată ziua la televizor și spun ce trebuie făcut, i-au schimbat numele în școala 2 și apoi în „Diaconu Coresi”. Nu-i bai, nu sunt singurul care am memoria asta, mai sunt și alții, și în cele din urmă vom repara acea rușine care este acum pe obrazul orașului, poate cea mai urâtă dintre toate. Până la urmă un coleg de-al nostru a fost în Cosmos, ce mama naibii.
Totodată, evident, turele laser care să limiteze accesul oricărui inspector școlar pe teritoriul școlii, sau al oricărui om angajat în „Ministerul Educației”. Visez la o școală în care profesorii să ia copiii lângă ei și să le spună „Băi, puță, de-aici a plecat unul în stratosferă, îți dai seama cât de puternic ești și unde ești? Planeta asta e doar începutul, destinul nostru este să cucerim infinitul!”.
S.F.: Ce te contrariază în legătură cu casele de patrimoniu, de aici sau de oriunde din lume?
O.E.: Că în România există o lege că orice clădire care e mai veche de 100 de ani devine automat patrimoniu. Că am legiferat cumva memoria, probabil într-o obsesie a primitivilor din anii ’90 de a mai păstra ceva din țara asta, că voia s-o dărâme complet primitivul celălalt. Mă fascinează că oamenii încă mai cred în obiecte magice, deși se dau moderni. E o piatră pe lângă Ierusalim unde cică s-ar fi sprijinit Iisus când căra crucea și i-a rămas mâna acolo. Sute de ani pelerinii s-au dus să pună mâna în acel loc, acum e o adâncitură de-a dreptul. E tare ca idee, dacă stai să te gândești, dar e super cretin din toate punctele de vedere, și ca ateu și ca credincios.
Înlocuiești mâna ăluia cu casa în care nu și-a primit salariul Eminescu în anii când era ziarist la București și obții cam același lucru. Face prezența șmecherului locul mai sfânt, au ba? Există un fetișism al locului, ba nu, e aproape totemism, nu?
Și ce e mai tare în faza asta e că nu e neapărat o închinare cu privire la opera lui, ci la locurile unde a fost. E același mecanism care se aplică la babele care pupă moaște și la fraierii care țin să atingă cu mâna un manuscris al lui Victor Hugo. Singura diferență e că ultimii se cred mai deștepți.
S.F.: Cărui scriitor i-ai face o monografie?
O.E.: Una sinceră, cu curaj? Lui Mihail Sadoveanu. Omul mi se pare fascinant, un adevărat cetaceu al literaturii române. Știu ce se zice despre el, am râs superior când am văzut exegeții încercând să explice cum de a adus comunismul în România, erau ca liliputanii care încercau să explice de ce s-a bășit Guliver în imperiul lor. Dar e ceva acolo, omul a fost un mega-geniu, a condus guverne, parlamente, a schimbat limba, a înfințat masonerii și le-a desființat, alături de reviste feministe și scandaluri și cred că undeva, sub toate astea, e un „semizeu” cum îl caracteriza cineva. Și partea mișto că acest semi-zeu e semi-necunoscut. Adunătura de ratați triști care este Uniunea Scriitorilor din România este o invenție a lui Sadoveanu, la fel ca și actuala Academie Română.
A, și am o bănuială, dar trebuie să mă mai documentez, că omul era și hardcore la scris. Nu zic de Baltagul, că asta știe orice profesoară prăjită cu marxism care ne spune că e ceva crimă la mijloc, mă refer la „Paștele Blajinilor”, unde se ascunde o poveste mult mai cool.
S.F.: Cum convingi un cititor să se apropie de literatura science fiction?
O.E.: Dacă aș vrea s-o fac de la zero i-aș spune „tinere, vezi că Dune nu e SF, e fantasy, e ca Game of Thrones doar mai bine scris”. După care i-aș explica cum toate glumele deștepte pe care crede el că le face cu Dumnezeu le-a făcut Karel Capek în „Fabrica de Absolut” și mult mai bine. Și că geopolitică și conflict intelectuali-guvernanți a făcut Asimov destul de explicit în Fundația, și e interesant de citit. Și cum despre consumerism a scris bubuitor de bine Philip K. Dick în Ubik, atât de bine că nu poți ecraniza capodopera aia fără s-o pierzi. Și cum dacă vrei să explorezi ideea de cât de important te crezi tu pe planetă poate ar fi bine să citești „Ghidul autostopistului galactic”.
Și ideea e că niște oameni înaintea ta și-au pus întrebările astea și au găsit răspunsuri mișto la ele. Și că, în principiu, SF-ul întreabă „cum ne-am comporta în fața pericolului necunoscut” iar răspunsul e optimist: „Cât de cât, bine, având în vedere situația creată”. Este un antidot la nihilismul neproductiv, de la Jules Verne la Neal Stephenson. „Ce-i acolo în întuneric? Un monstru! Ce facem? Ei, găsim noi o soluție”.
S.F.: Ce film văzut recent ți-a sporit efervescența în scris?
O.E.: Mi s-a părut simpatic Space Sweepers, e cel mai mare blockbuster coreean, țara aia care a făcut filme de Oscar, ca și România. E un space-adventure prostuț, dar foarte bine făcut, tehnic vorbind, curat, frumos, fără ideologie de-asta recentă. E ca și cum ai vedea un film din anii ’80.
S.F.: În ce proiecte ești implicat acum?
O.E.: Eeeeee, povești sunt multe. Țin minte că am citit un articol revoltător prin revista Fantastica, scris de critici de-ăia care au fost elevi de-ăia de nota 10 în teză, care spuneau că fantasy-ul românesc nu prea are șanse dacă nu renunță la feți frumoși și zmei și m-am enervat atât de mult de primitivismul oamenilor ălora că am scris o poveste modernizată la „Voinicul cu mâna de aur” și alte chestii din zonă. Imediat termin o poveste cu lupta unor localnici cu un zmeu real. Nu de altceva, dar eu nu scriu în reviste de învinși și când eram mic mi-a plăcut legea asta a lui Arthur C. Clarke „Singura cale de a descoperi limitele posibilului este de a te aventura dincolo de ele, în imposibil”. Hai acolo!
Ideea e că povestirile nemuritoare românești sunt un tezaur pe care, la fel ca toate averile noastre, îl ținem închis în muzee la mâna unor bugetari.
Altă fază care mă distrează e istoria alternativă, că am cam studiat istoria reală, și vreau să fac ceva mișto în direcția asta. Mă tot forțez să fac ceva despre o a cincea domnie a lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș. Știu că toată lumea crede despre el că era homosexual, că dacă vrei să faci un test de analfabetism funcțional e suficient să dai unui om cronica aia în care se vorbește de Radu și să-l întrebi ce a înțeles din ea.
Dar ce mă fascinează pe mine este ideea că omul era fratele lui Vlad Țepeș, că era cam la fel de crud ca el, că a avut o experiență de bătălii enormă față de orice măscărici actual cu burtă care are epoleți de general și mi-l tot închipui într-o luptă cu impotenții din lumea de azi. Oameni care nu pot tăia o găină râd de Radu cel Frumos, vreau să văd confruntarea asta între ăia, doar pentru plăcerea de a distruge ceea ce oamenii moderni cred că e important. Cum ar fi credința modernă că dacă dai link-ul în comenetariu la postarea de Facebook ai mai mult reach. Sau emoticoane. Râzi de înapoiații ăia când dai statusurile astea pe pagina de FB sau când reglezi titlul unui articol să nu depășească 100 de caractere pentru SEO.
Amândoi frații au fost niște creiere rar întâlnite pe meleagurile astea și, totuși, amândoi victimele unor campanii de PR medieval. Și e interesant de descoperit oamenii din spate. Și aia mă interesează, vreau să mă duc acolo. A, și vreau să scriu și despre Ilie Cătărău, întâlniri cu extratereștri și un motan foarte curajos care a salvat un om. Pentru că motanii fac gesturile astea.
Interviu realizat de Silvia Filip
Foto: arhiva personală Ovidiu Eftimie
