Nechifor Lipan, ilustrație Bookuria
Așa îl vedem noi la Bookuria · ilustrație
Personaj · Lectură școlară

Nechifor Lipan

Nu apare în carte nici măcar o dată, viu. Și totuși e singurul lucru despre care se vorbește de la prima până la ultima pagină.

Din „Baltagul” de Mihail Sadoveanu Rol: personaj absent Lectură pentru BAC

Cine este și ce îl definește

Nechifor Lipan e oier cu stare din Măgura Tarcăului: are turme, are nume bun pe drumul oilor, are casă și doi copii mari. Toamna pleacă la Dorna să cumpere oi, cu bani asupra lui, și nu se mai întoarce. De aici pornește „Baltagul”.

Ce îl definește, înainte de orice, e felul în care e construit: din vorbele altora. Nu-l vedem mișcându-se, nu-l auzim vorbind în prezentul cărții. Îl aflăm din ce își amintește Vitoria, din ce spun hangiii care l-au văzut trecând, din ce țin minte oamenii de pe drum. Portretul lui se adună bucată cu bucată, ca o declarație de martor luată de douăzeci de ori.

Până și numele lui e luat de la alții. La botez i s-a spus Gheorghiță, numele pe care îl poartă acum fiul; „Nechifor Lipan” e numele cu care a rămas în gura lumii. Un om care e, pe tot parcursul romanului, ceea ce spun ceilalți despre el.

Trăsături cheie și cum se schimbă

Din mărturiile adunate iese un bărbat vesel, descurcăreț și plăcut, din cei care se opresc la han, fac cinste și spun povești. Bea, glumește, se bate uneori, îi plac femeile și calul bun. Nu e un sfânt și Sadoveanu nu încearcă să-l facă unul. E un negustor de oi priceput, cu obiceiuri de drum lung, știut și iubit de la Dorna până în vale.

Vitoria îl iubește exact așa cum e. Îl știe cu toate ale lui și tocmai de aceea nu crede nicio clipă explicațiile comode ale satului. Ea nu caută un bărbat model, caută bărbatul ei, cu căciula brumărie și calul negru cu țintă albă în frunte – semnalmentele care se repetă la fiecare han și care ajung, până la urmă, o rugăciune de drum.

Nechifor nu se schimbă, pentru că e deja fixat în trecut din primul capitol. Ce se schimbă e imaginea lui în mintea cititorului: la început, un nume; după câteva capitole, un om cu mers, cu glas, cu obiceiuri. Sadoveanu obține asta fără o singură scenă în prezent, și e una dintre cele mai bune lucrări de construcție din romanul românesc interbelic.

Îi rămâne și o poveste. Vitoria își amintește cum îi plăcea lui să spună o legendă despre facerea lumii și despre ce a primit fiecare neam de la Dumnezeu. Românului, spunea el, i-a rămas inima ușoară și cântecul. Povestea aceea, spusă la început, pune toată cartea sub semnul unui om care știa să trăiască.

De ce a rămas memorabil

Pentru că e dovada că un personaj nu are nevoie să fie prezent ca să fie viu. Nechifor e motorul cărții: fiecare drum, fiecare întrebare, fiecare ban cheltuit există pentru că el lipsește. Literatura polițistă de după el a folosit mult procedeul; Sadoveanu îl pune în 1930, într-un roman pe care îl citesc elevii de clasa a noua.

În ecranizarea din 1969, în puținele cadre în care apare, l-a jucat Ilarion Ciobanu.

Cartea, pe scurt

„Baltagul” a apărut în noiembrie 1930, la Editura Cartea Românească, și are șaisprezece capitole fără titlu, numerotate cu cifre romane. Pornește de la „Miorița”, din care Sadoveanu a luat și motoul: un cioban ucis de tovarășii lui de drum. Numai că aici nu mai există resemnare. Femeia rămasă acasă nu primește vestea ca pe o soartă, ci o tratează ca pe o problemă de rezolvat, cu întrebări, cu bani, cu drum făcut pe jos și călare. Se spune că Sadoveanu a scris romanul în vreo zece zile, după ce a refăcut el însuși traseul prin valea Bistriței și munții Stânișoarei. Cartea a fost tradusă în multe limbi, dramatizată la radio în 1963 și în 1974 și ecranizată în 1969.

Autorul, în două vorbe

Mihail Sadoveanu (1880–1961), născut la Pașcani și mort la București, a publicat peste o sută de volume și a intrat în Academia Română încă din 1921. A scris povestiri de vânătoare și de drum, cărți istorice („Frații Jderi”, 1935–1942) și una dintre cele mai iubite colecții de povestiri din literatura noastră, „Hanu Ancuței” (1928). În 1961 a primit Premiul Lenin pentru Pace.

Un portret făcut de martori

Merită citită cartea o dată numai urmărindu-l pe el. Fiecare han adaugă un detaliu: aici a mâncat, aici a plătit, aici a râs tare, aici a plecat însoțit. Informațiile se contrazic uneori, se completează alteori, iar din ele se ridică un om pe care cititorul ajunge să-l cunoască mai bine decât pe unele personaje care vorbesc o carte întreagă.

Tot de aici vine tensiunea: cu cât îl cunoaștem mai bine, cu atât ne pasă mai mult de ce i s-a întâmplat. E un truc vechi de povestitor, folosit aici cu o răbdare pe care puțini scriitori și-o permit.

Ce se cere la școală

La teză, Nechifor e exemplul de personaj absent, caracterizat indirect: se cer mijloacele prin care îl cunoaștem (amintirile Vitoriei, mărturiile de pe drum, obiectele și semnalmentele lui) și rolul lui de element care declanșează acțiunea. Un răspuns bun arată și legătura cu „Miorița”, de unde Sadoveanu a luat motoul și tema, dar cu o deosebire mare: aici nimeni nu se resemnează.

Pe scurt, pentru teză și BAC

  • Caracterizat indirect: îl cunoaștem numai din amintirile Vitoriei și din mărturiile oamenilor de pe drum.
  • Oier priceput și cu stare: pleacă la Dorna să cumpere oi, cu bani asupra lui.
  • Vesel și sociabil: la han face cinste, glumește, spune povești – așa și-l amintesc toți.
  • Elementul care pune acțiunea în mișcare: dispariția lui e singura cauză a drumului.
  • Legătura cu „Miorița”: aceeași temă, dar fără resemnarea din baladă.

Celelalte personaje din carte

Vitoria Lipansoția lui, care refuză explicațiile comode și pleacă după el
Gheorghițăfiul care îi poartă numele de botez și îi caută urma
Minodorafata lui, rămasă acasă
Lupucâinele lui, plecat cu el la drum

Personaje asemănătoare din alte cărți

Lista se calculează singură, din scorurile personajelor, și se schimbă pe măsură ce galeria crește.

Sursele acestei fișe