De ce este citit şi astăzi sumbrul, pretenţiosul, profundul Thomas Mann, într-o lume a amuzamentului cu orice preţ, a prăbuşirii scării valorilor şi a superficialităţilor de tot felul? Un posibil răspuns ar fi pentru frumuseţea fără egal şi fără vârstă a clasicilor, pentru lecţiile lor perene, care transced generaţiile şi modele. Un alt răspuns ar putea fi tonul fără emfază, naraţiunea închegată pe care o oferă marele scriitor german, la care oricine se poate raporta şi în care cititorul plonjează liniştit, fără teama de a fi zguduit de vreun senzaţionalism ieftin şi cu certitudinea că va afla ceva de valoare pentru el. Sau pentru că opera lui Mann stă într-un colţ de bibliotecă, imperturbabilă ca un colos…
„Casa Buddenbrook”. Thomas Mann avea 26 de ani când a scris această saga a măririi şi decăderii unei familii de vază pe parcursul a patru generaţii. Cartea a avut o asemenea anvergură, încât i-a determinat pe cei care acordă Premiul Nobel să o considere nucleul decernării prestigioasei distincţii, care de regulă este oferită pentru întreaga activitate a cuiva. Aşadar. „Casa Buddenbrook” s-a dovedit o capodoperă. Este povestea pe care literatura germană o consideră definitorie pentru perioada ei de burghezie înfloritoare care decade lovită din toate părţile: intern, prin propria eroziune, şi extern, pe fundalul Revoluţiei de la 1848, războiului cu Austria şi formării Imperiului german.
Marele merit al lui Thomas Mann este că reuşeşte să facă din viaţa oamenilor frontispiciul cărţii sale, lăsând marile evenimente istorice undeva în spatele scenei. Şi oamenii trăiesc din plin: moştenesc averea familiei sau nu, se căsătoresc cu „cine trebuie” sau sunt rebeli, sunt ficşi sau mobili, respectă tradiţiile sau se adaptează vremurilor, se revolt sau se resemnează, pleacă sau se întorc. De la bătrânul Johann Buddenbrook şi soţia lui franţuzoaică, Antoinette, cei dintâi destinatari ai primului urcuş social spectaculos al familiei, continuând cu fiii săi din două căsătorii şi cearta lor pe avere, apoi cu copiii lor, unul mai diferit decât altul, toate faţetele societăţii germane sunt frământate în povestea unor memorabili Gotthold, Antonie, Thomas, Christian sau Clara. Tabloul este completat de bancheri, curtezane şi artişti, o desfăşurare de forţe care nu are nevoie de bombe şi sânge; eroii, agresorii, victimele şi răniţii derulează un război „rece” de toată frumuseţea, care lasă pe „câmpul de bătălie” al societăţii morţi, mutilaţi sufleteşte, faliţi, nebuni…
„Doctor Faustus”. A face orice pentru succes şi pentru a fi aclamat este o altă faţetă a „nebuniei” unora, prezentată de „Bookuria” pe larg şi în cazul personajului Dorian Gray, al lui Oscar Wilde. De data aceasta, este vorba despre târgul pe care îl face talentatul Adrian Leverkuhn cu diavolul pentru un sfert de veac de genialitate muzicală. Nu-i ajunge că are un intelect de excepţie şi o creativitate uluitoare; vrea mai mult, vrea totul, vrea acum. Vizitat de o fiinţă mefistofelică, face târgul şi inspiraţia lui urcă la cote nemaintâlnite. Timpul, însă, nu se scurge în favoarea lui. Ultimii ani de creaţie sunt marcaţi de obsesia pentru Judecata de Apoi, iar ultimii ani de viaţă, de o stare vegetativă…
Dacă pe de o parte mitul faustian „atacă” frontal cititorul, în spatele derulării poveştii se află fundalul pe care ia avânt cariera lui Leverkuhn: ascensiunea nazistă. Mai mult, înaintarea progresivă a nebuniei compozitorului odată cu genialitatea „cumpărată” la un preţ atât de mare şi legendele medievale de care se leagă creatorul pentru a face paşi cât mai mari în creaţie fac din „Doctor Faustus” o lectură interpretabilă la nesfârşit şi care „cere” o redeschidere a cărţii cel puţin încă o dată.
„Muntele vrăjit” este o carte pe care pare s-o fi citit toată lumea. Şi acesta este un aspect remarcabil, dat fiind faptul că este o lectură plină de provocări, care îmbină un realism cutremurător cu simboluri de o profunzime abisală. „Muntele vrăjit” este ca un concert interpretat de o orchestă somptuoasă, din care nu lipseşte niciun instrument. Este un roman al formării interioare a cititorului, dacă nu prin tablourile realiste, atunci prin parodia seacă, de o savoare aparte, care vădeşte un Thomas Mann surprinzător. Boala se află în epicentrul poveştii – tânărul inginer Hans Castorp călătoreşte la un sanatoriu din Alpii elveţieni pentru a-şi vizita o rudă, pe Joachim Ziemssen. Ca şi cum afecţiunea mintală a acestuia ar fi contagioasă, Hans îşi prelungeşte vizita la săptămâni, luni, ani, apoi devine el însuşi „rezident”.
Misterul din jurul bolii sale este acut: este Hans cu adevărat suferind sau îşi doreşte atât de mult să fie, încât prezintă toate simptomele fără ca în spatele lor să fie şi boala? „Hans Castorp stătea pe balcon, privind la valea vrăjită până târziu în noapte… Splendidul său fotoliu cu trei perne şi sprijin pentru gât fusese tras aproape de pervazul de lemn; pe măsuţa albă de alături era o lampă electrică, un teanc de cărţi şi un pahar cu lapte cremos, servit tuturor celor de acolo în fiecare seară şi în care Hans Castorp în turna câteva picături de coniac…”.
Citiţi!
Îți plac cărțile lui Thomas Mann? Mai multe idei de lecturi fundamentale găsiți în categoria noastră de aici.
„Războiul este doar evadarea laşă din problemele păcii”
„Un adevăr dureros este preferabil unei minciuni utile”
„Dragostea, nu raţiunea, este mai puternică decât moartea”
„Orice om trăieşte nu doar viaţa sa, ca individ, ci, conştient sau nu, viaţa epocii sale şi a contemporailor săi”
