Astăzi m-am gândit să zăbovim puțin în Japonia, să savurăm ceai verde Matcha și să învățăm toate pregătirile necesare pentru ceremonia ce însoțește această băutură aromată atât de apreciată. Și ca lucrurile să fie în deplină ordine, liniște, respect și armonie cu acest ritual, vă invit să descoperiți câțiva autori japonezi cunoscuți, plecând de la Haruki Murakami și ajungând la Yukio Mishima, fără să scăpăm din vedere cât de important este ikigai-ul (“motivul pentru care te trezești dimineața”) pentru fiecare dintre noi.
Dans dans dans, de Haruki Murakami
După patru ani de la întâmplările din romanul În căutarea oii fantastice, în urma unui vis obsesiv, eroul fără nume al lui Murakami hotărăște să se întoarcă în Sapporo, în speranța de a descoperi un indiciu care să-l ajute să o găsească pe Kiki, iubita lui dispărută fără urmă.
Acesta este începutul unui dans hipnotic ce îi poartă pașii din Sapporo în Tokyo și Hawaii, într-o înlănțuire de evenimente petrecute la granița fragilă dintre real și fantastic. Între alții, parteneri de dans îi sunt o fetiță clarvăzătoare de treisprezece ani neglijată de părinți, un fost coleg ajuns acum actor celebru și câteva prostituate de lux.
Amestec de tragic și umor fin, cartea Dans dans dans vorbește despre fragilitatea vieții și nevoia de comunicare și de căldură umană.
O dimineață de iubire pură, de Yukio Mishima
Iubiri monstruoase sau iubiri fără noroc, relații sordide sau de un erotism care transcende tabuurile, personaje care sfidează orice morală și sunt, unele, capabile de crime – cinice sau pasionale – și victime nevinovate.
Nimic nu este banal în lumea imaginată de scriitor, nimeni nu poate spera la un final fericit. Cele șapte povestiri reunite în volumul O dimineață de iubire pură sunt tot atâtea miniaturi detaliate care concentrează în desenul lor întreaga complexitate a stilului și viziunii lui Mishima.
“Prin profunzimea analizei psihologice, Mishima este comparabil cu Stendhal, iar în explorarea personalităților distructive, ne amintește de Dostoievski.” – The Christian Science Monitor
Păpădiile, de Yasunari Kawabata
Scris cu intermitențe, ultimul mare roman al lui Kawabata a fost publicat în foileton în revista Shinchō între 1964 și 1968.
De la finele anului 1968, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, până în 1972, când își ia viața, Kawabata nu a mai putut să se aplece asupra textului.
În 1970, sinuciderea bunului său prieten scriitorul Yukio Mishima îi subminează și mai mult starea de sănătate, iar textul neterminat al Păpădiilor va vedea lumina tiparului postum, editat, conform notelor din manuscris, de ginerele autorului, Kaori Kawabata.
Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei.
Va putea dragostea lui Hisano să o salveze de consecințele traumei care i-a afectat spiritul? Kawabata, recunoscut drept marele scriitor al clar-obscurului, l-a lăsat pe cititor să-și ofere singur un răspuns.
Frumusețe și întristare, de Yasunari Kawabata
La șaisprezece ani, Otoko se îndrăgostește de Oki, un scriitor de treizeci de ani, însurat, iar relația lor se sfârșește tragic. După o depresie îngrozitoare și o tentativă de sinucidere, Otoko pare să-și găsească liniștea. Își descoperă și vocația de pictoriță. Are succes, și, după două decenii, o vedem ducând o viață liniștită, alături de Keiko, o ucenică uluitor de frumoasă, dar excentrică, în ale cărei tablouri abstracte deslușim o violență de neînțeles.
Reîntâlnirea cu Oki, care o caută, tulbură echilibrul lui Otoko. Mai mult, va declanșa o nouă tragedie. Căci, dorind să o răzbune pe maestra (și probabil geloasă, pentru că femeia matură încă pare atașată de bărbatul care a distrus-o fără să vrea), Keiko începe un joc periculos, al seducției și minciunii, al ademenirii și respingerii, al dragostei și al morții.
Mica enciclopedie Ikigai. Metoda japoneză de descoperire a scopului în viață, de Ken Mogi
Japonezii vorbesc despre Ikigai ca despre “un motiv de a te trezi dimineața”.
Este un motiv pentru păstrarea entuziasmului de a trăi, fie că ești om de serviciu în faimosul tren de viteză Shinkansen, proaspătă mamă sau chef la un restaurant specializat în sushi, cu stele Michelin.
Dar cum îți găsești propriul ikigai? Cum contribuie ikigai la fericire? Neurologul și scriitorul japonez Ken Mogi, autor a nenumărate bestselleruri, ne oferă o analiză fascinantă a acestui mod de viață, încorporând cercetarea științifică și experiența directă, și o narațiune plină de culoare despre cultura și istoria japoneză.
Ken Mogi este neurolog, scriitor și om de televiziune din Tokyo. A publicat peste 30 de lucrări despre știința cognitivă și neuroștiință și mai mult de 100 de cărți acoperind subiecte de popularizare a științei, eseuri, critică și self-help.
Vechiul oraș imperial, de Yasunari Kawabata
Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel pentru literatură, în 1968. Vechiul oraș imperial, capodopera lui Kawabata, a fost ecranizat în 1963 de Noboru Nakamura și în 1980 de Kon Ichikawa.
După cel de-al Doilea Război Mondial, locuitorii orașului Kyoto asistă la metamorfoza lentă, dar imuabilă, a străvechilor obiceiuri. Două surori gemene, despărțite la naștere, se regăsesc pe neașteptate, iar universul fiecăreia suferă transformări fundamentale: șocul noii identități aduce cu sine o maturizare sfâșiată de sentimente contradictorii, ce își caută alinarea în iubire.
Cadrul romanului îl constituie fabulosul Kyoto, unde voluptățile spiritului, reflectate în sărbătorile fastuoase, le întâlnesc pe cele ale trupului, cultivate în misterioasele cartiere ale plăcerilor locuite de gheișe.
“În Vechiul oraș imperial se îmbină toate trăsăturile esențiale ale scriiturii lui Yasunari Kawabata: simțul estetic exacerbat, melancolia atotstăpânitoare și un fir narativ care amintește de o pictură Zen, unde ceea ce lipsește din imagine este la fel de important precum ceea ce este reprezentat.” – Publishers Weekly
“Yasunari Kawabata se dovedește în acest roman un adevărat maestru al tensiunii și pasiunii. Nu sunt mulți scriitorii care pot sugera imagini atât de complexe în atât de puține cuvinte.” – San Francisco Chronicle
Sete de iubire, de Yukio Mishima
Romanul Sete de iubire a fost ecranizat în 1967, în regia lui Koreyoshi Kurahara, cu Ruriko Asaoka în rolul principal.
Sub masca imperturbabilă a chipului delicat, Etsuko este un personaj tragic, fascinant. Se avântă orbește spre Saburō, fără să-i pese că nesocotește tabuul social (ea e o văduvă de familie bună, el – un grădinar de la țară), tabuul vârstei (Saburō e mai tânăr decât ea), tabuul specific japonez al exhibării sentimentelor (Etsuko face gesturi necugetate, care o trădează).
Asemenea Medeei, ea distruge totul pentru o iubire care nu îi poate aduce decât suferință și dezonoare. Admirabil în redarea senzațiilor și intens în construirea suspansului psihologic, romanul este un triumf al erotismului, spaimei și compasiunii.
De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, prozatorul, poetul și dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut.
Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, s-a născut în 1925 la Tokyo într-o familie de samurai și începe să scrie încă de la vârsta de doisprezece ani. La șaisprezece debutează în prestigioasa revistă literară Bungei-Bunka.
Pentru a-și ascunde identitatea față de tatăl său, adept al unei educații stricte, în conformitate cu cerințele tradiției, adoptă pseudonimul Yukio Mishima.
Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând constant romane, printre care se numără: Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas, 2000), După banchet (1960; Humanitas, 2004), Soare și oțel (1970; Humanitas, 2008). Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), primul volum al tetralogiei Marea fertilității, este urmat de romanele Cai în galop (1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul zorilor (1970) și Îngerul decăzut (1970; Humanitas Fiction, 2012).
